Categorie: Dictionar de fericire

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Sunt conştient de faptul că mai şi greşesc, dar, nu cred că aş fi eu fără nici o greşeală… nu?!

Greşeală – Faptă, de obicei neintenționată, care atrage după sine o neplăcere, un rău pentru cel ce a făcut-o sau pentru altcineva / abatere de la adevăr, de la normă, de la un principiu, de la ceea ce e drept sau bine / eroare/ lucru făcut rău, cum nu trebuie (din nepricepere sau din neatenție) (dexonline.ro)

Mai pe scurt o greşeală reprezintă o acțiune inexactă sau incorectă declanşată voluntar sau involuntar.

Din perspectiva psihologică o greșeală reprezintă o decizie sau o acțiune (sau lipsa acesteia) pe care o regretăm într-un mod direct (când ne afectează personal) sau indirect (când efectele sale se răsfrâng asupra altor persoane sau lucruri). Din punct de vedere al dinamicii de cauzalitate, greșeala este o consecință (care nu ne place) a unei alegeri pe care o facem la un moment dat, cu toate cunoștințele pe care le avem la momentul respectiv. Astfel greșelile provoacă de obicei un anumit grad de durere, suferinţă, conflict sau disconfort.

A vorbi despre greșeli înseamnă a vorbi despre obiective ratate sau acțiuni neinspirat alese. Ne structurăm anumite dorințe pe baza unor nevoi, anticipăm algoritmii acțiunilor noastre. Problema „greşelii” apare atunci când există o diferență semnificativă între obiectivul așteptat și cel atins efectiv. Dar şi acest decalaj poate fi interpretat în funcţie de sistemul de referinţă: dacă o să manânc trei brioşe poate fi considerat o poftă culinară puţin exagerată, dar dacă o să manânc trei brioşe după ce am mai „gustat” încă alte patru – cinci alte prăjituri, poate fi interpretat ca o greşeală… sau dacă o să ajung cu întârziere de câteva minute la o întâlnire cu prietenii la o bere, nu e o problemă, dar dacă cele zece minute de întârziere sunt chiar la oficierea căsătoriei mele, e o mare greşeală…. Opțiunile de evaluare a greşelii depind de context.

Majoritatea oamenilor încearcă să evite să facă greșeli, iar unii oameni trăiesc intens emoţii de teamă și anxietate cu privire la comiterea unor greșeli. De fapt cu anxietatea legată de greșeli creştem: mulți dintre noi am fost pedepsiți sau certați atunci când făceam o greşeală (de fapt nu răspundeam adecvat unor așteptări ale părinţilor). Astfel mulţi dintre noi avem tendinţa în procesul luării unor decizii de a fi evitanți cu iluzia că aşa ne putem proteja de greșeli.

Cu toate acestea, „Errare humanum est” (a greși este uman), sau „Învață din greșelile tale” sunt dictoane des folosite. Şi chiar şi cercetările arată că a face greșeli poate avea conotaţii pozitive. Bineînţeles că nu vorbim de greșeli uriașe (precum incendierea unei case), de greşeli intenţionate (spargerea unei locuinţe) sau de greşelile repetitive (în fiecare zi mă îmbăt). Este vorba despre greșelile din viața de zi cu zi pe care le simțim distorsionate faţă de planurile noastre. Unde stă aspectul pozitiv?!

1. Când facem greșeli, câștigăm experiență de viață. Tot ce suntem astăzi se bazează şi pe faptul că am făcut greșeli, le-am analizat și am învățat din ele.

2. Acceptându-ne eșecurile, activitatea creierului nostru crește, procesând toate informațiile rezultate. După ce am făcut o greșeală, creierul începe să analizeze informațiile mai lent și mai amănunțit înainte de a lua o nouă decizie. Acest lucru ne dezvoltă două tipuri distincte de învățare: învățarea prin evitare (greșeala este un stres și o experiență negativă care trebuie evitată) și învățarea bazată pe recompense (greşeala determină găsirea unei soluții potrivite pentru a nu se mai repeta).

3. Din punct de vedere social, oamenii au tendința de a simpatiza cu cei care fac mici greșeli și le recunosc (efectul Pratfall). Acest lucru poate fi explicat prin factorul social de similitudine: îi percepem pozitiv pe cei care greșesc pentru că și noi greșim.

Nu în ultimul rând să ne gândim că nu suntem perfecţi: cu toții facem greșeli. Este firesc să facem greșeli. Important este ce extragem din acele greşeli: înţelegere, acceptare, asumare, reflectare, schimbare. „Un om trebuie să fie îndeajuns de matur să își admită greselile, destul de inteligent să profite de pe urma lor și destul de puternic să le corecteze.” – John C Maxwell

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire!

Săptămâna trecută am dicutat în acest dicţionar de fericire conceptul de “a valida – validare”, specificându-l ca un facil dar şi deosebit de util instrument în a sprijini fericirea celor din jurul nostru. Ulterior, am fost însă rugat să explic în ce măsură reversul acestui mecanism psihologic, adică invalidarea, afectează oamenii şi relaţiile dintre ei.

Invalidare – A infirma, a nu confirma sau a nu recunoaște un act, declarîndu-l ca fiind lipsit de temei sau putere (juridică). (dexonline.ro)

Din nou Dex-ul ne conferă o definiţie cu trimitere clară spre domenii juridice, politice, cu toate că şi din punct de vedere psihologic şi psihoterapeutic validarea – invalidarea emoţională reprezintă puternice mecanisme psihice.

Analizând săptămâna trecută validarea emoţională subliniam că fiecare dintre noi vrea să simtă că este important pentru alţii, că vrem să fim auziți și văzuți și ne dorim ca sentimentele noastre să fie înțelese și acceptate. Pe de altă parte, în situaţia în care o persoană simte că experiențele sale interioare sunt ignorate, judecate sau negate, va fi invalidată şi va resimţi o valoare de sine scăzută şi poate chiar trăi anumite sentimente de rușine, culpă, dezamăgire sau disconfort. Invalidarea emoțională este atunci când gândurile și sentimentele unei persoane sunt respinse, ignorate sau judecate. Invalidarea emoţională perturbă relațiile și creează distanță emoțională. Sunt o mulţime de psihoterapeuţi care specifică faptul că invalidarea poate contribui major la tulburările emoționale.

Majoritatea oamenilor declară foarte asumat că în relaţiile lor sociale nu invalidează experiența internă a celor din jur. Şi acest lucru este adevărat prin prisma faptului că puțini oameni ar invalida intenționat pe altcineva. Problema apare tocmai din faptul că invalidarea emoţională reprezintă un mecanism psihologic atât de insidios încât apare tocmai pe baza unor intenţii bune şi pozitive… Şi, ca să fiu înţeles, vă propun să ne uităm la câteva dintre cele mai frecvente forme de invalidare emoţională:

– învinovățirea: această formă apare în special atunci când apar anumite situaţii / contexte care nu ne fac plăcere şi nici nu suntem capabili să ne asumăm responsabilitatea implicării noastre: “Nu te gândești niciodată și îngreunezi mereu totul.” / „La fiecare discuţie tu trebuie să plângi?!” / “În ultima perioadă eşti mereu plângăcios, mereu supărat de ceva și uite aşa strici mai mult…”

– judecarea: deşi nu avem autoritatea de a hotărî cum ar trebui sau nu ar trebui să se simtă o persoană, deseori îi judecăm emoţiile: „Reacționezi atât de exagerat” / „Acesta este un gând ridicol” ; iar când împlicăm şi sarcasmul e şi mai traumatizant : „Pentru atâta lucru iarăşi dai apă la şoareci…”

– minimizarea: suferința cuiva poate stârni un puternic disconfort pentru cei care sunt martori la ea, iar anumite metode de consolare apărute ca atare ajung, paradoxal, să invalideze: „Nu îţi fă griji pentru atâta lucru” / “Hai gândeşte-te că putea fi mult mai rău” / “Hai că măcar ai învăţat ceva din chestia asta nasoală…”

– negarea: mesajele de tip “nu ar trebui să te simți într-un anumit fel” transmit dezaprobare și superioritate, deci invalidează: „Nu ești supărat, știu cum te comporți când ești supărat” / “Nu ar trebui să te simţi jignită pentru că nu ţi-a răspuns la telefon” / “ Chiar dacă te tot plângi că nu ţi-e bine, eu ştiu că nu e adevărat” / “”Hai, nu fi trist. Vrei niște înghețată?”

– suprimarea: apare atunci când încercăm să eliminăm orice sentiment cu care nu suntem de acord: “Nu te mai frământa cu asta, continuă să te descurci” / “Nu sunt importante emoţiile din acel moment, ci cea ce faci tu în acel moment” / “Nu vreau să mai discutăm despre asta!”

În plus, faţă de toate aceste forme verbale de invalidare mai există manifestările nonverbale. La fel de puternice şi destabilizatoare prin anumite gesturi de tip mișcarea ochilor sau a privirii, fluturarea mâinilor sau baterea degetelor într-un mod nerăbdător. Dacă cineva își verifică ceasul în timp ce vorbește cu noi sau nu ne acordă atenţia pe care o aşteptam, ne ne simţim invalidaţi.

Invalidarea emoțională este dureroasă. Şi chiar dacă de cele mai multe ori este neintenționată, este un semn de abuz emoțional atunci când ne este “oferită” în mod repetat sau constant.

Aşa că, să nu uităm! Sentimentele noastre contează. Sentimentele nu sunt corecte sau greșite, ci ele sunt o reflectare a gândurilor, experiențelor și percepțiilor noastre personale, motiv pentru care doi oameni pot avea aceeași experiență, dar se simt diferit. Este important să structurăm relații cu oamenii care simţim că ne iubesc și ne respectă, şi cărora le pasă de sentimentele noastre și doresc (şi chiar fac eforturi) să ne înțeleagă cine suntem sau cum ne simțim. De asemenea, este important să ne pese, să înțelegem și să validăm sentimentele celor din jur !

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Îmi doresc să ofer validare oricăror forme de fericire din cei din jurul meu…

Validare – Recunoaștere a justeții unui argument, a unei ipoteze/ Confirmare a temeiniciei unei demonstrații, a unei teorii. (dexonline.ro)

Chiar dacă termenii de “a valida – validare” se referă în limbajul cotidian într-un mod uzual la domenii juridice, politice sau comerciale, din punct de vedere psihologic şi psihoterapeutic validarea reprezintă un puternic mecanism psihic menit a acorda energie în procese precum învățare, înțelegere și/sau exprimarea acceptării experienței emoționale a unei alte persoane sau a propriei persoane (auto-validare emoțională).

Fiecare dintre noi vrea să simtă că este important şi pentru alţii, că într-un fel contează şi produce anumite vibraţii pentru cei din jurul său. Vrem să fim auziți și văzuți și ne dorim ca sentimentele noastre să fie înțelese și acceptate. În fapt avem nevoie de validare! Validarea reprezintă astfel procesul de recunoaștere și acceptare a gândurilor, sentimentelor, senzațiilor și comportamentelor altei persoane. Autovalidarea este recunoașterea și acceptarea propriilor gânduri, sentimente, senzații și comportamente ca fiind de înțeles şi acceptat într-o anumită situaţie, context, conjunctură.

Validarea ajută persoana de lângă noi să se simtă vizibilă, acceptată și sprijinită. A valida o persoană și a recunoaște că o “auzi” în deplinătatea sa subiectivă nu înseamnă că trebuie să fii de acord cu ceea ce transmite. A auzi o persoană și a fi de acord cu ea sunt două lucruri diferite.

Există multe forme de manifestare a validării, forme pe care uneori le punem în practică într-un mod total spontan şi natural. Alteori, distraşi de oboseală, stres sau pur şi simplu din neatenţie, avem nevoie de o focusare cognitivă pentru a evidenţia importanţa persoanei de lângă noi. Cele mai uzuale astfel de forme de validare emoţională sunt:

1) Prezenţa. Există atât de multe moduri de a fi prezent: a ține pe cineva de mână atunci când plânge, a asculta cu toată atenţia când un copil își povesteşte întâmplările de la şcoală, a lua prânzul cu unul dintre părinţi, a te plimba alături de un prieten doar pentru că a spus că are nevoie de un moment de recreere. A fi prezent înseamnă a-ți acorda toată atenția persoanei pe care o validezi.
Pentru noi înşine a fi prezent înseamnă a ne recunoaște experiența internă și a “sta” cu ea, mai degrabă decât a „fugi” de ea, a o evita sau a o împinge. A fi conștient de prezenţa emoției este primul pas pentru a ne accepta emoția.

2) Reflectarea corectă. Reflecția corectă înseamnă a rezuma ceea ce auzim de la altcineva. “Am înțeles, ești supărat pentru că şeful tău ți-a anulat programarea concediului fără consultarea ta…şi asta te-a făcut să simți că nu te respectă”. Reflectarea gândurilor și a emoțiilor înapoi către persoana emitentă, arătă că acceptăm acea experiență. Când reflecţia este făcută într-o manieră autentică, cu intenția de a înțelege cu adevărat experiența și nu a o judeca, va avea rol de validare emoţională.

Iar dacă o reflecţie de tipul “parcă ești dezamăgit de tine pentru că nu l-ai sunat înapoi”, se referă la propria persoană „deci, practic, mă simt destul de supărat și contrariat că nu am sunat”, aceasta ar fi o auto-reflecție.

3) Oglindirea emoţională. Când cineva descrie o situație, îi observăm starea emoțională. Şi, pe baza acestor observaţii, intuim ce ar putea simți mai adânc, mai profund persoana respectivă. „Bănuiesc că trebuie să te fi simțit destul de rănită de comentariul ei” este tot o formă de validare emoţională. Totuşi este posibil să “ghicim” greșit, iar persoana respectivă ne poate corecta. Este emoția ei și ea este singura care știe cu adevărat ce simte. Acceptarea corectării ei înseamnă validare.

4) Normalizarea. Recunoașterea reacțiilor emoționale pe care le avem cu toţii şi transmiterea faptului că emoțiile trăite de cineva sunt “normale” este de asemea un consistent suport emoţional de tip validare. „Desigur că ești anxios. A vorbi în fața unui public prima dată este stânjenitor pentru oricine” sau „Am înțeles complet. Aș fi făcut același lucru” sau „Cred că majoritatea oamenilor s-ar fi simțit la fel cum te-ai simțit tu”.

Autovalidarea ar însemna înțelegerea propriilor reacții în contextul experiențelor noastre trecute: “de fiecatre dată când copilul meu s-a îmbolnăvit, am trăit asemenea momente de panică…”

Oricare dintre aceste forme am aplica, rezultatul va fi acelaşi: comunicându-i unei persoane că înţelegem ceea ce simte şi gândeşte şi că toată această experienţă are un sens în contextul pe care îl traversează, înseamnă a valida emoţional acea persoană! A valida înseamnă a confirma, a spune că ceva există şi că forma sa este bună aşa cum e!

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Deşi nu ştiu aproape nimic despre cine citeşte aceste mici pagini, sunt recunoscător lor…

Recunoştinţă – Obligație morală pe care cineva o simte față de cel ce i-a făcut un bine; recunoaștere a unei binefaceri primite, gratitudine. (dexonline.ro)

2022. Am transformat cu multă bucurie decembrie în ianuarie. Ne-am bucurat de încheierea unui an poate prea provocator, sau poate cam greu în desfăşurarea lui, sau poate prea sărac în recompensele oferite, sau tocmai încărcat cu atâtea lucruri pozitive şi energizant. Indiferent de cum ne-am oferit atributul principal al lui 2021 ne îndreptăm rapid spre obiectivele prezentului şi perspectiva viitorului căutându-ne resurse interioare de motivaţie, energie, dinamism, încredere, speranţă…

Se întamplă des ca obiceiul de a mulţumi să fie văzut ca un gest simplu, politicos, dar care nu merită o deosebită atenţie din partea noastră, mai ales atunci când acest comportament îl facem doar în intimitatea gândurilor noastre. Ce vă propun eu, acum, este de a acorda un cât mai sincer “mulţumesc” anului proaspăt încheiat. De a fi recunoscători!

Recunostinta reprezintă o importantă resursă personală în slujba fericirii şi împlinirii. Recunostinţa este emoţia de a exprima apreciere pentru ceea ce avem. Dincolo de definiţia clasică a dex-ului (în care, personal, simt că nu cadrează conceptul de obligaţie) recunoștința este o emoție asemănătoare aprecierii pentru ceea ce primește o anumită persoană, fie că este tangibil sau intangibil, fie că este de la o altă persoană sau de la natură sau context. Prin actul de recunoștință, oamenii identifică şi îşi subliniază lor înşişi bunătatea din viața lor. În cercetările psihologiei pozitive, recunoștința este puternic și constant asociată cu trăirea unei stări de fericire mai intensă. Recunoștința îi ajută pe oameni să simtă şi să se focuseze pe emoțiile pozitive, să se bucure de experiențe, să-și îmbunătățească starea de sănătatea, să facă față mai uşor adversității și să construiască relații puternice. Ca rezultat adiacent, a fi recunoscător îi ajută pe oameni să se conecteze la ei înșiși!

Din perspectiva psihoterapeutică putem „vedea” recunoștința în trei moduri diferite:
– ca trăsătură de personalitate, legată de dispoziția generală a unei persoane (unii oameni experimentează în mod natural şi spontan recunoştinţa mai des decât alţii).

– ca stare de spirit, determinată de anumite contexte, medii sau situaţii; poate fluctua în timp. (oamenii pot experimenta perioade în care se simt mai recunoscători în general, iar alteori pot experimenta acest lucru mai rar sau mai cu dificultate).

– ca o emoție, declanşată de o conştientizare clară a unui anumit status privind propria persoană într-un conţinut de tip “aici-şi-acum”. (oamenii trăiesc spontan astfel de experiențe speciale care declanşează gratitudine şi recunoştinţă faţă de alţi oameni, de divinitate, de natură, de destin, de un anumit factor considerat relevant).

Prin oricare dintre aceste moduri exersăm recunoştinţa, aceasta ne face să nu mai considerăm viaţa doar ca pe un bun ce ne aparţine. Ne sensibilizează şi ne face să apreciem mai mult lucrurile, oamenii, experienţele din jurul nostru.

Recunoştinţa este un instrument facil, rapid şi simplu şi se poate obţine fără prea mult efort: tot ceea ce trebuie să facem este să fim conştienţi de ea! Şi, dacă totuşi acest lucru ni se pare dificil putem încerca astfel de metode:

– să exersăm gratitudinea în forme non-verbale; acestea includ zâmbete şi îmbrăţişări, ambele purtând o gama largă de mesaje şi emoţii (încurajare, empatie, înţelegere, acceptare sau sprijin).

– să folosim cuvintele în acord cu emoţiile interne; putem spune cuvintele „te rog” sau „mulţumesc”, dar nu îşi ating valoarea decât atunci când sunt combinate cu sinceritatea şi autenticitatea

– să scriem o scrisoare de mulțumire; oare ce impact ar putea avea acest lucru asupra unei relaţii o scrisoare de mulțumire prin care ne exprimăm plăcerea sau impactul acelei persoane asupra propriei noastre vieți?! (din când în când am putea să ne scriem nouă înşine o astfel de misivă).

-să ne facem un obicei din a scrie sau a împărtăși cu cineva drag gânduri despre bucuriile pe care le-am trăit într-o anumită zi / săptămână / perioadă, insistând pe senzațiile pe care le-am simțit când ni s-a întâmplat ceva bun.

– să medităm, să ne rugăm, să ne concentrăm asupra momentului prezent fără judecată.

Personal, metoda mea preferată de a-mi cultiva reconştinţa este (poate?!) mai banală: încerc să identific anumite lucruri aparent „inutile” sau „nesemnificative”. Iar apoi încerc să conştientizez în ce fel ar fi fost viaţa mea dacă nu le-aş fi avut. Pot astfel sa fiu recunoscator pentru frumuseţea unui copac, a cerului plin de nori, pentru mirosul de covrigi calzi, sclipirea unui far de maşină sau ceasul care numără necruţător timpul…. de-a lungul timpului am ajuns la capacitatea de a identifica lucrurile „bune” din viaţa mea şi a de înţelege că şi anumite momente dificile pe care le-am trăit au avut un efect pozitiv în felul în care sunt, simt şi gândesc astăzi!

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Mi-am structurat acest obicei ca o rutină de sănătate…

Sănătate – 1. Stare bună a unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat. 2. Tărie, robustețe (dexonline.ro)

Începând cu zilele de Crăciun, continuând cu Revelionul şi încă vreo câteva zile, respectând atât datini străbune cât şi obiceiuri moderne, oamenii îşi fac o sumedenie de urări. Pentru fericire, pentru a avea noroc, pentru a câştiga bani, pentru a-şi îndeplini anumite dorinţe sau vise, pentru întreaga familie sau pentru cineva anume. Pe de altă parte cea mai uzuală urare se referă la sănătate.

Practic, sănătatea reprezintă nevoia noastră cea mai stringentă. Avem nevoie de sănătate pentru a putea să ne desfăşurăm activităţile de viaţă într-un ritm cât mai optim şi facil. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus definiția următoare: „Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental cât și social, și nu absența bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”. Definiția OMS este considerată de mulți ca fiind un scop idealist, mai degrabă decât o propunere realistă, şi astfel, nu este lipsită de critici. Unii specialişti susţin astfel că sănătatea nu poate fi definită ca o stare, ci trebuie să fie văzută ca un proces continuu de adaptare la cerințele în schimbare ale vieții și ale sensurilor pe care le dăm vieții.

Având în vedere multipla mea expunere profesională înclin să definesc sănătatea ca fiind un anumit grad de eficiență funcțională a unui organism. Ca atare şi organismul uman dispune de o stare de sănătate. Care nu poate fi etalonată sau cuantificată într-un mod universal. Astfel şi o persoană cu o anumită boală sau infirmitate se poate bucura de o stare de sănătate raportată la capacităţile şi standardele sale proprii. Starea de sănătate se poate vedea ca şi abilitatea organismului nostru de a-și susține o anumită „stare de echilibru”. Din prisma acestui fapt în afara de tot statusul biologic al fiecăruia dintre noi (atât oportunităţile cât şi condiţionările şi limitările corpului nostru) pentru a avea parte de sănătate mai sunt importanţi încă doi mari factori: mediul şi stilul de viață.

Sănătatea este direct influenţată de accesul la aer curat și apă necontaminată, alimente hrănitoare sau ambientul cât mai natural. Oamenii au nevoie, de asemenea de relații sănătoase, de libertatea de a se exprima, de multiple moduri de petrecere a timpului liber sau de o viață cât mai lipsită de disconfort, stres sau violenţă (verbală, atitudinală sau fizică). Capacitatea multor dintre noi de a-și îndeplini nevoile de bază pentru sănătate a fost grav compromisă în timpul pandemiei și crizei COVID-19 iar anxietatea, disconfortul, tristeţea sau instabilitatea emoţională a creat un dezechilibru, resimţit ca o stare de boală. În general, sănătatea nu este preţuită până în momentul în care este afectată şi apare o boală sau o stare …

Dar, după cum am mai spus, sănătatea este menținută prin știința și practica medicală, dar poate fi, de asemenea, îmbunătățită prin efort individual. Dezvoltarea unor abilităţi fizice, practicarea unui sport, controlul greutăţii corporale, alimentația sănătoasă, managementul stresului, renunțarea la fumat, menţinerea unor legături sociale sincere cu prietenii, exersând multiple activități plăcute de recreere, dormind, mâncând şi hidratându-ne corespunzător, evitând substanțe care modifică starea de spirit sunt câteva exemple de măsuri utile pentru a ne susţine şi îmbunătăți starea de sănătate. Putem să (ne) oferim mai multă sănătate decât credem!

2022! La mulți ani cu sănătate!

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Mi-am structurat ca rezoluție acest obicei…și mă bucur de el…

Rezoluție – 1. Hotărâre luată în urma unor dezbateri. 2. Rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri, unui act etc. (dexonline.ro)

Chiar dacă termenul în sine se referă la anumite nuanțe din spectrul juridic sau organizatoric, pe plan personal orice rezoluție reprezintă un act intim și subiectiv care ne definește un anumit grad de motivare sau de asumare privind o schimbare. Tocmai de aceea, atât anumite zile cu caracter simbolic pentru fiecare dintre noi (ziua de naștere, aniversarea unui anumit eveniment personal, ziua numelui sau anumite date cu caracter de ritual personal) cât și unele evenimete cu caracter mai universal (sărbătorile religioase, revelionul), reprezintă momente prielnice de reflecție și automat de stabilit rezoluții. Reflectăm atunci asupra schimbărilor pe care vrem sau simțim că avem nevoie să le facem… si încercăm să le analizăm punerea în practică…

Anumite studii arată că persoanele care își stabilesc rezoluții de Anul Nou au de până la 10 ori mai multe șanse de a le realiza decât cei care nu și le stabilesc. Alte studii subliniază faptul că doar circa 20% dintre persoanele care îşi stabilesc rezoluţii de Revelion reuşesc să le ducă la îndeplinire. Deci…ce e de făcut?! E bine sau e inutil să ne stabilim anumite rezoluții?!

Personal, cred cu tărie că experiența ultimilor doi ani de zile pandemici i-a făcut pe mulți dintre noi să reevalueze, redimensioneze, recalculeze și să reprioritizeze marea majoritate a obiectivelor personale. Drept urmare, Revelionul 2021 va înregistra, probabil, doar o focusare a acestor noi și noi obiective, concentrate pe refacere, bunăstare sau dezvoltare. Merităm să recunoaștem anul dificil pe care în curând îl vom încheia și suntem conștienți de faptul că va exista în continuare un anumit nivel de restricții în perioada următoare, așa că, hai să fim îngăduitori cu noi înșine în rezoluțiile privind viitorul an.

Ideal ar fi să conștientizăm faptul că rezoluțiile noastre trebuie să se concentreze în jurul propriilor noastre comportamente, capacități și valori. În plus, să ne asumăm faptul că, de noi depinde în primul și în primul rând, a ne situa într-un anumit context de reușită. Să înțelegem că rezoluțiile pe care ni le propunem pot depinde de mulți factori externi nouă, dar, soluțiile se regăsesc în capacitățile și abilitățile noastre. Da, e adevărat că în contextul actual, orice planificare poate să sufere mari transformări și, implicit, să producă dezamăgiri. Și știm din trecut că eșecurile rezoluțiilor de altă dată ne-au demotivat sau ne-au schimbat percepția de sine. Ce e de făcut? Să ne gândim, odată cu stabilirea rezoluțiilor, și la ce se poate întâmpla, dacă aceste planuri nu vor funcționa, așa cum ne-am propus. Admiterea eșecurilor noastre nu trebuie să vină cu o autocritică severă, ci cu un set de planuri de tip back-up. Folosirea tiparului de gândire „dacă… / atunci…” ne încurajează să fim mai flexibili și creativi și ne obligă să fim atenți la indicii situaționale. În fond, cheia succesului în urmărirea unor obiective de lungă durată constă tocmai în capacitatea de a te adapta mereu la schimbările uzuale de context.

Rezoluțiile funcționează ca niște repere motivatoare. Dar cel mai important este să avem răbdare și înțelegere față de noi înșine. Este nevoie de timp pentru a atinge obiective importante, în special schimbări ample de comportament. Să ne încredem în propriile experiențe și abilități de viață pentru a ne uita cu încredere spre viitor.

2022! Suntem pregătiți să te întâmpinăm!

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Îmi place să cred că astfel pot dărui un pic de fericire…

A dărui – A da în dar ceva cuiva / a face cuiva un dar / a cinsti pe cineva cu ceva / a înzestra pe cineva cu ceva / A da, a acorda (dexonline.ro)

Ne aflăm în plin sezon al cumpărăturilor de cadouri… și nu există nici o îndoială că, deși este adesea o bucurie să ne gândim la a oferi cadouri oamenilor pe care îi iubim, poate fi și o perioadă grea: nu este întotdeauna ușor să ne dăm seama cine ar trebui să primească un anumit cadou, care este cadoul potrivit pentru cineva anume sau ce va semnifica acel cadou pentru noi sau pentru ceilalți. La o primă vedere beneficiile procesului de a dărui sunt în mod clar pentru primitori, dar multiple cercetări psihologice relevă o multitudine de efecte pozitive înregistrate de cei care dăruiesc. Efecte psihologice atât de puternice și spectaculoase.

Într-un experiment celebru, Elizabeth Dunn (psiholog și profesor de psihologie socială la Universitatea British Columbia) a oferit unor trecători un plic care conținea bani și i-a rugat să cheltuiască banii în acea zi, pentru ei înșiși sau pentru altcineva. La finalul zilei participanții la acest studiu au fost chestionați și s-a constatat că toți cei care au cheltuit suma de bani primită pentru alții erau mai fericiți decât cei care au cheltuit pentru ei înșiși. În unele cazuri, în plic erau 5 dolari, iar în alte cazuri erau 20 de dolari. Nu a contat suma – rezultatele au fost aceleași.

Care este mecanismul psihologic care stă la baza acestei experiențe?
Din punctul meu de vedere (psihologic și personal) există două mari posibile răspunsuri:

a) legătura socială. Charles Darwin sublinia în teoriile sale că suntem o specie foarte cooperantă iar principiul altruismului reciproc poate explica multe dintre relațiile pozitive pe care le avem cu alți oameni. Iar sentimentele psihologice pozitive pe care le avem în momentul în care facem pe cineva fericit sunt adesea atât de puternice încât devin factori motivaționali pentru propriul comportament. În cartea sa ”Etica pentru noul mileniu”, Dalai Lama observă că fericirea nu vine din lucruri materiale, ci mai degrabă dintr-o preocupare profundă și autentică pentru fericirea altora: „cea mai bună modalitate de a te regăsi este să te pierzi în slujba celorlalți”.

b) istoricul cultural. Desigur, oferim cadouri pentru că ne simțim în mod tradițional determinați să facem acest lucru. A dărui își are originile în culturile antice fie persane, grecești, romane sau iudaice. Cercetătorii cred că oamenii își ofereau cadouri pentru a întări conexiunea socială și pentru a-și arăta aprecierea față de ceilalți, iar, pe măsură ce structurile sociale s-au dezvoltat, cadourile au devenit mai elaborate, mai decorative și mai atente la a exprima emoție.

Pe de altă parte există și alte vești bune despre „darurile” dăruirii: efectele pozitive nu sunt doar psihologice, ci sunt și fiziologice. Cercetătorii au descoperit că dăruirea de sfaturi, bani, mâncare, sprijin sau ajutor altora este legată de o tensiune arterială redusă și de un somn de bună calitate. De asemenea oamenii care fac des cadouri prezintă rate mai scăzute de boli de inimă.

Multe imbolduri de a dărui dincolo de plăcerea de a ferici pe cei din jurul nostru…nu?!

În această perioadă (dar nu numai!) există multe moduri de a dărui, cu impact și responsabilitate. Pentru că:

1. Dăruirea îi inspiră pe alții. Prin acest gest, avem ocazia de a fi niște exemple pentru oamenii din jurul nostru, care nu au avut (încă) aceeași inițiativă ca noi. Perpetuarea acestui obicei, face ca lumea să fie un loc mai bun și mai uman pentru a trăi.
2. Dăruirea cultivă valoarea de sine. Nu este nimic rău să ne simțim mândri de generozitatea noastră și să ne folosim de acest lucru pentru a ne impulsiona în continuarea acțiunii de bunătate în viitor. Este o modalitate bună de a începe să credem în puterea de a schimba ceva în bine.
3. Dăruirea schimbă viața altora în bine. Indiferent de cât de mult sau cât de puțin putem să dăruim, avem puterea să atingem ”viața” unei alte persoane. Sunt atât de multe lucruri pe care le putem face cadou, care nici măcar nu costă bani, ci doar suflet: timpul sau atenția noastră, experința proprie, căldură și prietenie. Cadourile de acest ”tip” sunt mai conectate din punct de vedere social pentru că sunt mai evocatoare din punct de vedere emoțional.

Accentul ar trebui să rămână pe ceea ce sunt cu adevărat sărbătorile și nu pe aspectele comerciale ale acesteia… pentru că „Fericirea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta”. (Emanuel Swedenborg – filosof suedez).

În viața de zi cu zi, îmi caut și îmi construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Și, pentru că săptămâna trecută am avut o amplă discuție cu un preadolescent despre ce înseamnă a fi corect, mi se pare corect să continui acest subiect…

Corectitudine – calitatea de a fi corect; lipsă de greșeli / ținută sau purtare corectă; cinste (dexonline.ro) . Și pentru a înțelege mai bine acest concept am apelat la încă o definiție:

Corect – Care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa cum trebuie. Și totuși cele două definiții nu ne clarifică foarte concret acest concept. Ce reprezintă corectitudinea? Cum o putem respecta, crește sau recunoaște? Cât de subiectiv e acest termen? Corectitudinea e permanentă? Contribuie corectitudinea la starea de fericire?

Dificile întrebări…iar dificultatea provine tocmai din faptul că ne referim la o valoare morală. Valoare morală este resimțită de noi toți drept comportament, trăire, apreciere, ideal, model sau conduită pe baza unui setting personal de aprecieri extrem de subiective. Pentru că putem discuta filosofic despre o anumită valoare, dar ea nu va putea fi descrisă sau explicată pe deplin decât în momentul în care se trăiește cu adevărat. Trăirea (subiectivă) a unei valori oferă definiția unei valori. Ca atare putem spune: corectitudinea reprezintă, în esența ei, o percepție a comportamentului care diferențiază sau clasifică intențiile, deciziile și acțiunile, personale sau ale altora, între bine (sau etic) și rău (sau ne-etic) pentru propria persoană, pentru altele sau pentru un anumit sistem social.

Când oamenii relaționează între ei, încearcă să-și structureze un anumit echilibru psihologic, care să le ofere acceptabilitate și importanță în mediile sociale dorite. O modalitate prin care oamenii ating acest scop este să se raporteze la normele morale ale grupurilor spre care tind.

Corectitudinea poate fi privită ca o valoare morală obiectivă, în sensul că este independentă de procesele subiective ale gândirii umane, nu variază în timp și de la un loc la altul și este universală prin faptul că se aplică tuturor. Astfel, susținătorii acestui tip de abordare enunță faptul că valorile morale sunt creații ale voinței divinității. Conform acestei teorii, Dumnezeu susține standarde morale specifice (corectitudinea), le fixează în natura umană și le descoperim noi înșine prin intuiție rațională. Cea mai faimoasă versiune a acestei teorii a fost susținută de filozoful medieval Toma d’Aquino (1225-1274), care a susținut că descoperim aceste valori prin investigarea scopului nostru natural ca om și, mai precis, prin analiza înclinațiilor noastre umane.

O alta opinie mai sceptica se refera tocmai la faptul că ”a fi corect” e o abordare pur umană, și, ca atare, nu este universală și variază în timp și spațiu. Idealul de corectitudine se schimbă continuu în moduri dramatice: în secolele trecute, oamenii au aprobat în mod obișnuit sclavia și tortura, iar acum le respingem ca atrocități morale… în anumite culturi se interzice ca fiind incorect sexul premarital, iar alte culturi consideră că este acceptabil din punct de vedere moral. Iar subiecte de tip avortul, eutanasia, prostituția, consumul de alcool, consumul de droguri recreaționale, feminismul etc împing conceptul de corectitudine în intense și pasionale dezbateri.

Dincolo de cele două perspective îmi permit să subliniez faptul că din punctul de vedere al relaționării umane, când e vorba de corectitudine, fiecare dintre noi oscilează între doi poli: relativism individual și relativism cultural. Relativismul individual subliniază că fiecare dintre noi își crează propria moralitate. Adică eu, în conformitate cu nevoile și dorințele mele, îmi creez un sistem valoric unde îmi imaginez propriile preferințe și îmi structurez propriile valori. Cea de-a doua abordare, relativismul cultural, susține că societățile umane, și nu oamenii individuali, creează moralitatea. Din această perspectivă, toți suntem produse ale mediului nostru cultural și este naiv să spunem că eu sau orice altă persoană individuală putem crea un set unic de valori. Ca atare, corectitudinea devine maleabilă în conformitate cu mediul său de aplicabilitate. De ce oare? Revenim la sublinierea că orice valoare morală se bazează (în afară de sistemul cognitiv) pe reacții emoționale. Toate enunțurile morale sunt modulate de sfera emoțională. Când fac evaluarea morală că „X a acționat corect” sau ”doamna Y nu a procedat corect” îmi folosesc rațiunea, dar și emoțiile simțind un sentiment de plăcere în legătură cu conduita lui X sau de disconfort și neplăcere legat de Y. Și aici identificăm și strânsa legătură dintre corectitudine și fericirea personală. Ceea ce simțim că (ne) este corect, ne bucură. Și ne bucurăm să ne promovăm corectitudinea.

Astfel, decizia morală personală ”de a fi corect” sau ”a căuta corectitudinea” se bazează pe aprofundarea unor aspecte ce țin de fericirea sinelui nostru: bogăția experiențelor de viață, libertatea de a alege, principiile și valorile de viață, contextul cultural, convingerile religioase sau educația primită. Ideal ar fi ca pentru cei mai mulți dintre noi corectitudinea să însemne a ne asuma atât calitățile cât și defectele, a căuta adevărul dincolo de un anume context sau situație, a respecta anumite principii logice, a-ți argumenta punctul de vedere și a nu te cataloga mai presus de toti cei care te înconjoară.

Trăieşte în aşa fel încât, atunci când copiii tăi se gândesc la corectitudine şi integritate, să-şi aducă aminte de tine. (Horace Jackson Brown Jr. – autor american de literatură motivațională).

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Și, pentru că în data de 3 decembrie am sărbătorit Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, încerc prin pagina de astăzi să ofer un nou start de fericire pentru toți. Fără discriminare…

A discrimina – 1. A separa 2. A face distincție 3. A duce o politică prin care o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente de natură rasială, etnică, sexuală (dexonline.ro)

Organizaţia Naţiunilor Unite subliniază faptul că peste 10% din populaţia lumii trăiește cu o dizabilitate, aceasta fiind considerată cea mai mare minoritate din lume. Tehnic vorbind, dizabilitatea este o parte a cotidianului nostru, fiind un aspect de viață cu care toată lumea s-a intersectat sau se va confrunta în viitor… pentru că dizabilitatea poate fi fizică sau psihică, cum ar fi paralizia cerebrală sau tulburarea bipolară; frecventă sau rară, cum ar fi durerea cronică de spate sau narcolepsia; vizibilă sau invizibilă, cum ar fi sindromul Down sau anumite dificultăți de învățare; din naștere sau dobândită în timpul vieții, cum ar fi anumite tulburări genetice sau o dizabilitate bazată pe un accident sau pur și simplu pe etate.

Din păcate, în ciuda diferențelor între toate aceste forme de dizabilități, există o constantă pe care o experimentează majoritatea persoanelor cu dizabilități: stereotipurile, prejudecățile sau chiar discriminarea.

Așadar ce reprezintă discriminarea? În general, discriminarea definește tratamentul inechitabil, tendențios sau aducător de suferință unor persoane sau grupuri pe baza unor caracteristici precum rasa, sexul, vârsta, religia, orientarea sexuală sau starea de sănătate și dezvoltare: „e… țigan, handicapat, muiere, homo, pocăit, ochelarist…”. Acesta este cel mai simplu răspuns… Să explicăm de ce se întâmplă toate acestea e mai dificil.

Creierul uman pune în mod natural toate conceptele învățate în variate și multiple categorii tocmai pentru a le putea prelucra mai ușor și rapid și pentru a da un anumit sens experiențelor trăite. Ulterior învățăm și asumăm anumite informații ajutătoare privind aceste concepte, pentru a le putea înțelege și mai clar în folosirea și raportarea proprie la ele. De exemplu, copiii învață destul de rapid să diferențieze băieții de fete. Dar valorile pe care le atribuie acestor categorii, sunt învățate ulterior (de la părinți, prieteni, colegi, cărți, povești, desene animate etc). Astfel, adesea, discriminarea provine din educație lacunară, neînțelegere sau ”moșteniri culturale” (oamenii pot avea convingeri de prejudecată pentru că se conformează cu ceea ce este considerat ”normal” în grupurile sociale din care fac parte).

Legile interzic discriminarea, dar, din păcate, discriminarea încă mai apare. Ce e de făcut din perspectiva oamenilor care au trăit experienţa umilitoare de a fi discriminați? Pentru sănătatea fizică și bunăstarea mentală, este important ca oricine a suferit un comportament discriminatoriu să găsească modalități sănătoase de a face față discriminării:
– concentrează-te pe punctele tale forte (concentrarea pe valorile proprii îi poate face pe oameni mai rezistenți și mai capabili să facă față provocărilor viitoare).

– căută sisteme de sprijin (o problemă cu discriminarea este că oamenii pot interioriza convingerile negative ale altora, chiar și atunci când sunt false; s-ar putea să începi să crezi că nu ești suficient de bun, dar familia și prietenii te pot ajuta să reîncadrezi acele convingeri greșite).

– identifică medii sociale de suport (poate doriți să vorbiți sau să vă plângeți, dar nu sunteți sigur cum să procedați sau vă este frică de reacție…un mediu social care nu vă judecă, vă poate elibera)

– ajută-te să limitezi răspunsurile somatice (a fi ținta discriminării poate stârni o mulțime de emoții puternice, care, la rândul lor, declanșează un răspuns fiziologic: crește tensiunea arterială, ritmul cardiac etc)

– caută soluții pentru viitor (analizați modurile în care puteți face față unor experiențe similare în viitor)

– apelează la ajutor profesional (discriminarea este dificil de abordat și tratat; uneori e nevoie de oameni, instituții, asociații care au anumite cunoștințe, instrumente, metode de a stopa sau limita efectele și cauzele discriminărilor)

Pentru noi, cei care suntem mai departe de rolul de victimă directă a discriminării pe baza unei dizabilități, esența promovării dezideratului de egalitate între oameni, ar trebui să fie un mod de viață cotidian. Oamenii sunt mult mai mult decât reușim noi să vedem în ei, mai ales din prisma limitărilor de sănătate cu care se confruntă. Toți putem construi o lume a „includerii” în care anumite „daruri” sau „talente” nu se cramponează de anumite provocări sau limitări…

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Îmi doresc ca toți Românii să fie fericiți!

Patriotism – Sentiment de dragoste față de patrie sau / și față de poporul din care cineva face parte. (dexonline.ro)

Patrie, popor, apartenență… Așadar, ce e patriotismul!? Putem spune dragoste pentru neamul din care am crescut. Sau respect față de valorile și tradițiile înaintașilor nostri. Sau recunoștință față de toate eforturile și sacrificiile poporului în construcția sau fundamentarea țării natale. Sau bucuria față de tot ce există în spațiul cultural al țării noastre. Sau toate acestea și multe alte asemenea dovezi de iubire și mulțumire față de arealul teritorial, social, istoric, cultural al sufletului nostru. Altfel spus patriotismul înseamnă să încercăm să ne răspundem la întrebări de genul: ”Cine suntem?”, ”Ce ne ține împreună?”, ”Ce avem în comun?”, ”De ce suntem împreună?”, ”De cine aparținem?”, ”Ce am moștenit și ce o să lăsăm în urma noastră?”

Poate tocmai din această cauză patriotismul este un instrument atât de puternic în campaniile și discursurile politice: pentru că apelează la mecanisme extrem de subiective, intime, personale ale individului, dar totuși atât de facil de catalogat, și evidențiat la scală de mulțime de oameni. Și tocmai din această perspectivă de supra-folosire sau prost uzitare, conceptul de ”patriotism” și-a pierdut din intensitate și valoare. Și chiar mai mult a început să fie confundat cu ”naționalismul”.

Din punctul meu de vedere profesional, ca psiholog și psihoterapeut, pentru a înțelege mai bine ce este patriotismul (și/sau naționalismul) ne putem gândi la ”in-grupuri” și ”out-grupuri”: un ”in-grup” este un grup social la care o persoană se identifică psihologic ca fiind membru; în schimb, un ”out-grup” este un grup social cu care un individ nu se identifică. Pe baza acestor alegeri și a perspectivelor de ”în interiorul” versus ”în afara” grupului, oamenii tind să emită judecăți morale total diferite. Și aici simt eu diferențierea majoră: Patriotismul reprezintă o formă de „dragoste pentru cei din grup”: ne bucurăm și sacrificăm din dragoste pentru reprezentarea noastră ca grup. Naționalismul este despre „ura față de afara grupului”: îi urâm, blamăm și pedepsim pe cei care nu sunt ca noi. Patriotismul este doar despre a fi mândru de țara ta (și caracteristice sale), iar naționalismul este despre a fi orientat în mod specific în sfera de superioritate față de alte țări sau nații.

Pe de altă parte conceptul de patriotism este înțeles (și în special dorit în acest sens de către conducătorii politici) ca fiind caracterizat printr-o acceptare totală a politicilor și practicilor sale de conducere sau organizare. Astfel unii afirmă că patriotismul înseamnă a-ți susține țara indiferent de evoluția ei sau că cetățenii nu ar trebui să critice sau să încerce să schimbe ceva atât de amplu, precum o națiune sau o țară… Dar, dacă, ne comparăm patria natală cu părinții noștri ne putem gândi la o situație concretă: ne iubim părinții, dar cine dintre noi nu i-a pus la îndoială uneori? A pune la îndoială metodele lor de comunicare, înțelegere, raportare etc, nu înseamnă că îi iubim mai puțin… Transpunând acest adevăr la conceptul la patriotism, ne definim, de fapt, ce înseamnă a fi cu adevărat patriot: a combina atașamentul și dragostea de țară cu capacitatea și dorința de a o dezvolta! De a pune la îndoială, de a critica și de a verifica modul în care este condusă și gestionată țara noastră! Dacă ne iubim Patria, ar trebui să-i observăm problemele și să lucrăm pentru a le corecta. Când ne iubim mult țara ne dăm seama că nu este perfectă, dar și că există multiple feluri de a o susține în dezvoltarea ei.

„…un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii…” (Nicolae Iorga)

La mulți ani, români! La cât mai buni ani, Românie!