Blog

Deși avem o experiență de circa două luni și jumătate de confruntare cu un virus neobișnuit, cu o sumedenie de reguli impuse, și, în mare proporție, și asumate, acum, când tocmai am ieșit din starea de urgență, ne confruntăm cu o largă paletă de comportamente a oamenilor față de acest virus sau față de măsurile cu care am conviețuit în acest timp.

Față de situația de doliu sau într-o catastrofă naturală, vis-a-vis de o separare sau descoperirea unei boli, fiecare dintre noi va reacționa diferit. Psihologii reclamă acest fapt prin prisma conceptului de reziliență. Acest concept se referă la adaptarea pozitivă a fiecăruia în contextul trăirii unor factori stresori majori. Termenul provine latinescul resilio / re-salio = săritură înapoi, a se întoarce, a ricoșa, și trebuie înțeles ca o capacitatea personală a omului de a se schimba, de a se adapta, de a depăși sau de a înfrunta adversitățile vieții.

Deși, există discuții contradictorii cu privire la primul specialist care a definit aceast concept, cele mai multe studii consimt că reziliența este o construcție psihică, un proces care are loc grație interacțiunii fiecărui individ cu mediul său de viață. Oricât de mult ne-am dori, viața nu este niciodată perfectă, iar dificultățile sunt inevitabile. Din acest punct de vedere, teoria rezilienței susține că nu natura adversității este cea mai importantă variabilă, ci, modul în care ne ocupăm de aceasta. Reziliența = conștientizarea capacității de a face față situațiilor teribile / viziunea de a salva situația / analiza de a evalua-specula ceea ce se întâmplă / asumarea încrederii că lucrurile vor evolua pozitiv / analiza raportului punctele slabe-defecte versus punctele forte-resurse.

Principalii factorii care determină gradul de reziliență a unei persoane sunt împărțiti în trei mari categorii:

– calități personale: gândire optimistă, flexibilitate cognitivă, adaptabilitatea, stăpânirea de sine, orientarea spre soluții etc.

– mediul social: relația cu familia, suportul, empația, comportamentul prosocial etc.

– factori transpersonali: credința, spiritualitatea, sistemul de valori privind viața, cultura, educația

Toți acești factori ne pot conduce la posibilitatea de a trăi ca protagoniști activi în confruntarea cu dificultățile cu care ne intersectăm prin creșterea gradului de reziliență.

Dincolo de toată această complexă ecuație personală, mi-ar plăcea să mai adaug doar un factor prin care am putea crește, în fapt, și conceptul de reziliență comunitară: responsabilitatea, înțeleasă ca o capacitate de a alege și de a răspunde la diferite situații stresoare și din perspectiva comunității în care trăim și conviețuim.

În activitatea mea profesională mă întâlnesc încă, destul de frecvent, cu solicitarea de a evalua / măsura / compara QI-ul (coeficientul de inteligență) unei persoane. Într-adevăr, la începuturile studiilor mele universitare acest concept acapara mult din viziunea de dezvoltare a oricărei persoane. Multe teorii psihologice considerau că indivizii deţin în măsuri diferite o inteligenţă generală şi fixă, echivalată cu abilităţile de gândire şi concretizată în special în cât de bine sau cât de mult învaţă un individ.

Cercetările și studiile moderne evidențiază însă un alt mare adevăr cu care rezonez profesional pe deplin. Așadar, explic, tuturor celor care mă ascultă că, în fapt, conceptul de QI este depășit, retrograd sau neconcordant cu timpurile noastre. Ca atare, pentru cei doritori, ofer câteva repere.

Şcoala de Educaţie de la Harvard a demarat „Proiectul Zero” în anul 1967, sub coordonarea lui Nelson Goodman, filozof recunoscut în lumea universitară datorită interesului acestuia pentru estetică şi artă. Scopul proiectului a fost încă de la început educaţia în artă. Acest ambiţios proiect a strâns asistenți de cercetare şi cercetători în mare vogă academică. Din grupul acesta faceau parte psihologul Paul Kolers, filozoful Israel Scheffer, analistul literar Barbara Leonard şi asistenţii de cercetare Howard Gardner şi David Perkins. Înca de la începuturi proiectul s-a concentrat asupra aspectelor cognitive ale activităţii artistice cercetând procesele mentale implicate în procesul de creaţie de artă.

Astfel Howard Gardner şi-a concentrat atenţia asupra psihologiei cognitive a artiştilor şi realizează faptul că există o diferenţă între modelul de gândire al lui Mozart când a compus piesele sale de muzică, al lui Picasso când picta sau al fraţilor Bernoulli când defineau teoreme în matematică. Plecând de la acest fapt lansează faimoasa teorie a inteligenţelor multiple. Aceasta nouă teorie afirmă că omul nu are un singur fel de inteligenţă, ci mai multe, care îl definesc într-o combinaţie unică. Astfel Howard Gardner susţine existenţa a opt tipuri de inteligenţă bine definite şi o a noua care este încă în curs de studiu şi cercetare.

Inteligenţele definite de Howard Gardner sunt următoarele:

1. inteligenţa lingvistică – acest tip de inteligenţă se referă la abilitatea, la uşurinţa cu care o persoană utilizează limba vorbită şi scrisă. În această zonă intră învăţarea limbilor străine, abilitatea de a vorbi coerent în public, abilitatea de a scrie / compune orice fel de opera literară.

2. inteligenţa logico-matematică – această componentă se referă, pe de-o parte, la zona logică, la abilităţiile de a trage concluzii plecând de la anumite premise, abilitatea de a sintetiza, de a categoriza şi ierarhiza anumite lucruri, informaţii, decizii importante. Pe de altă parte, face trimitere directă şi la zona matematicii conţinănd abilităţile noastre de a calcula cu uşurinta, de a lucra cu cifre, de a memora anumiţi algoritmi de calcul sau de lucru.

Aceste prime două tipuri de inteligenţă sunt dezvoltate în şcoala tradiţională, recunoscând aici atât profilurile de real care pun accent pe inteligenţa logico-matematică, cât şi profilurile umaniste care pun accent pe inteligenţa lingvistică. Un alt aspect ce trebuie reţinut este că aceste tipuri de inteligenţă ne sunt „date” genetic.

3. inteligenţa muzicală – este determinată de acele abilităţi de a percepe şi îmbina sunete într-un mod plăcut şi armonios. Fie că cineva reuşeşte să cânte la un instrument, cânta cu vocea sau compune muzica, el are ceea ce se numeste popular „ureche muzicală”, adică înţelege muzica, este atras de ea şi o poate reproduce cu uşurinţă.

4. inteligenţa spaţială – defineşte vederea în spaţiu, capacitatea de proiecţie şi abilitatea de a putea reprezenta sau reproduce prin desen. Acest tip de inteligenţă se referă în majoritatea cazurilor la artiştii plastici sau arhitecţii şi desenatorii.

5. inteligenţa kinestezică – este specifică sportivilor care ajung să facă performanţă, să doboare recorduri sau efectiv să dobândeasca abilităţi uimitoare într-un anumit sport. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de concentrare a energiei asupra muşchilor şi aparatului locomotor, fiind cunoscută şi sub denumirea de inteligenţa mişcării.

6. inteligenţa naturalistă – face referire la capacitatea unor persoane de a face asocieri între animale, plante, minerale, etc, de a grupa şi clasifica anumite elemente din mediul încojurator.

Aceste ultime patru tipuri de inteligenţă sunt întâlnite în formă pură doar la anumite persoane, la oameni care ajung să se remarce într-unul din domeniile de artă, sport sau ştiinţă.

7. inteligenţa intrapersonală – defineşte acea capacitate de a forma un model plin de acurateţe şi de veridicitate a sinelui şi de a fi în stare să conştientizezi şi să urmezi, fără compromisuri, acest model pentru a acţiona eficient în viata.

8. inteligenţa interpersonală – se defineşte prin capacitatea de a empatiza şi înţelege pe ceilalţi oameni, la abilitatea de a afla ce anume îi motivează, bucură, supără, dinamizează la felul cum lucrează sau cum se poate coopera cu aceştia. Agenţii de vânzări, politicienii, profesorii, medicii, dar şi liderii religioşi cu o influenţă clară, sunt cel mai adesea indivizi cu un grad ridicat de inteligenţă interpersonală.

Ultimele două tipuri de inteligenţă, adică inteligenţa intrapersonală şi interpersonală, au fost considerate ca fiind în fapt esenţa inteligenţei emotionale, determinând o dezvoltare altruistă şi empatică cu un înalt grad de excelenţă a anumitor oameni care ajung astfel să conducă destinele altora, la cei care ne fac să-i avem, drept modele şi să îi urmăm.

Ultima dintre inteligenţele pe care Howard Gardner a definit-o este inteligenţa spirituală şi se referă la acele legături ale omului cu formele spirituale şi nemateriale. Ea este obiectul de studiu al cercetărilor actuale.

Concluzia? Orice individ deține câteva puncte tari (inteligențe bine structurate, care în medii optime promit performanțe superioare) și altele mai puțin dezvoltate. Toate acestea îi conferă un profil unic de gândire – acțiune – prezență, care definesc faptul că învățăm, gândim, creăm, reacționăm, trăim în moduri disticte și diferite. Așa că, atunci când cineva mă provoacă la a evalua / măsura QI-ul unei persoane îi explic doar că inteligența nu este un bagaj fix și stabil iar experiența, stimularea și varietatea dezvoltă și amplifică inteligența!

Da! Coronavirusul CoVid19 este aici. În România, în Sibiu, lângă noi! În plus, canalele de știri ne bombardează cu anunțuri de tip: restricții de circulație, închiderea școlilor, interzicerea adunărilor, scăderea indicatorilor economici, distanțare socială, șomaj, interdicții de călătorie, anularea competețiilor sportive…

Panica poate fi definită ca un „accident emoțional”, descriind șocul emoțional și somatic ce afectează o persoană care, în mod neașteptat, experimentează o anumită situație; situație caracterizată de imprevizibilitate și caracter traumatic.