Categorie: Ganduri

Sunt absolut convins că nu sunt singurul care observă și trăiește paradoxul social de dincolo de ocean…. deși cred, de fapt, că acest paradox tinde să se afle, pur și simplu, în noi!

Pe de-o parte, America se confruntă cu masive proteste de stradă, care încep să se răspândească în multe state. Și, fără să minimalizez punctul de declanșare, simt că toate aceste demonstrații și violențele nu mai sunt animate doar de sinistra ucidere a lui George Floyd… Toți oamenii care protestează în stradă au tot dreptul să fie furioși, supărați, frustrați, înfuriați. Dar oare aceste trăiri intense pot fi o justificare acceptabilă de a comite violențe și agresiuni exact comunităților pe care spun că le reprezintă sau apără? – violență, distrugere, anarhie…

Pe de altă parte, prin America, întreaga omenire se uită spre cerurile ascunse. Cu transmisiuni live a tuturor momentelor importante, și, în baza unei prime și istorice colaborări dintre o corporație privată și o administrație de stat, au fost lansați doi astronauți americani pe orbita Pământului. Iar tocmai aceasta incredibilă colaborare face ca durata ”șederii” celor doi astronauți să nu fie încă determinată. Pentru că acea capsulă de zbor poate petrece peste 100 de zile în spațiu, dându-le posibilitatea unei focusări suplimentare pe calitatea anumitor cercetări și studii. – cercetare, știință, descoperire…

Tot acest tablou ne poate îndruma spre perspectiva caracterului dual al realităţii în care trăim. Nu poate exista stânga fără dreapta, lumină fără întuneric sau ud fără uscat. Sunt teoreticieni care exclamă că, în fapt, această dualitate (dusă la limita de Lege universală) permite păstrarea echilibrului în Univers.

Și da accept: stânga – dreapta, zgomot – liniște, mare – mic, aproape – departe… toate aceste diade ne ajută să avem un permanent reper de echilibru în tot ceea ce facem, comunicăm, colaborăm, trăim.

Dar firea umană nu simt că poate fi atât de strict catalogată. Deși accept latura masculină versus feminină, sau aspectele cognitive versus emoționale, sau ”a fi” spiritual versus ”a nu crede în nimic”, niciodată nu pot privi atât de dihotomic un om. Pentru că atunci când ne raportăm la un om, eu spun că ne aflăm într-un carusel, în care da, există acele puncte de reper, dar printre ele putem privi din alte multiple și variate unghiuri. De fapt, esențială este poziția noastră de observator în emiterea unei judecăți… vedem ceea ce ni se pare evident într-un anumit context, situație, mod, pe baza unor multiple condiționări personale legate de educația, cultura sau dezvoltarea noastră.

Când catalogăm o persoană ca fiind calificată sau incapabilă – să ne întrebăm în ce domeniu sau față de cine. Atunci când iubim sau detestăm o ființă – să fim conștienți că nu e așa pentru toți cei din jurul său. Când ne simțim dispuși la a crea o etichetă să reflectăm că adevărul nu ne este absolut în tabăra noastră.

Ființa umană e prea complexă pentru o simplă dihotomie! În orice om există adevăr, minciună, frumos, urât, loialitate, trădare…și multe altele…în varii dimensiuni și proporții…

”Pe pământ avem de toate
Şi mai bune și mai rele

…..
Şi a putea, şi nu se poate
Şi noroi și stele. ” (Adrian Păunescu – Pământul deocamdată)

Am surprins în acest weekend o discuție serioasă între câțiva copilași care își povesteau un film.
• Erau niște oameni buni și unii erau răi…
• Și ce făceau cei buni?
• Păi…erau buni. Și se luptau cu cei răi. Care nu puteau fi decât răi.
• Înțeleg! Oamenii buni sunt doar buni iar cei răi sunt numai răi…

Oameni buni – oameni răi?! da. Total acceptabil punct de vedere pentru copii de trei-patru ani, familiarizați cu o multitudine de povești în care binele și răul se confruntă mereu. Și clasic, învinge binele. Cu sau fără emoții.
Problema mea este, însă, perpetuarea acestei viziuni la alte categorii de vârstă. Deși nu recunosc acest fapt, există, încă, anumite persoane care cataloghează strict pe oricine în doar două clase: buni – răi / corect – incorect / adevărat – fals.

Personal, îmi place să mă feresc de extreme. Pentru mine nu există ”un om care întotdeauna / niciodată a avut un comportament…”, sau ”toți / nici unul dintre acei oameni….”. Poate e un efect profesional, având în vedere multitudinea de oameni, situații, medii cu care intru în contact. Și clar! e un avantaj personal! Pe care încerc să-l propag celor din jurul meu.
Philip G. Zimbardo (psiholog și profesor emerit) enunța chiar faptul că forțele situaționale pot genera contribuții surprinzător de puternice pentru a face oamenii să se comporte în moduri nespecifice.
Și, dacă tot vorbim, de forțe situaționale sau de moduri nespecifice, ce ar fi să încercăm în aceste vremuri total atipice să judecăm sau să catalogăm mai puțin anumite comportamente?

În acest weekend, în timp ce mă răsfățam cu lectura, am fost plăcut surprins de o perspectivă atât de plastică a unui concept atât de natural: ”timpul nu-i un lucru care trece….e o mare pe care plutești” (mulțumesc Margaret Atwood!).

Clar nu e o abordare nouă, dar, uneori, uităm parcă de acest lucru și schimbăm ecuația în care noi suntem niste variabile fixe și timpul se scurge pe lângă noi… Și această idee a trecerii timpului este susținută prin, atât de fireștile abordări de genul: timpul trece, curge, zboară sau azi s-a scurs… sau weekendul a trecut…sau ce repede a trecut ziua asta…Toate aceste metafore ne îndeamnă spre viziunea unui fel de „mișcare” neîncetată a timpului actual.

Totuși, potrivit multor gânditori, filosofi, cercetători, fizicieni timpul este o iluzie sau o percepție naivă asupra unei realității fizice în care realitatea este doar o rețea complexă de evenimente în care proiectăm secvențe din trecut, prezent și viitor. În fapt existența ”timpului” depinde de mintea și de conștiința noastră. De ce cred că e important de luat în seamă acest fapt? De ce e util să ne uităm la noi ca la niște variabile curgătoare și nu la timp?Pentru că este astăzi! Nu putem schimba ieri, iar mâine nu este tangibil. Astăzi (acum) este singurul lucru pe care îl putem gestiona. Și, da! Accept ideea că din ieri învăț pentru mâine. Dar acțiunea și energia depind de astăzi. Și, cu cât o să îmi acord mai multă energie pentru astăzi, în detrimentul lui ieri sau mâine, cu atât am șanse mai mari de reușită în tot ceea ce fac. Să exemplific: de multe ori când ne tensionăm, ne îngrijorăm, ne agităm de ceva viitor, ne îndreptăm foarte mult atenția și energia noastră spre acel punct-moment căruia nu-i putem face nimic, așa că ajungem să nu facem nimic care să ne liniștească prezentul. Oare ce s-ar întâmpla dacă am folosi acea energie pentru creșterea/dezvoltarea/existența noastră de acum? Probabil vom obține ceva util/reparator/benefic acum (cu sau fără a influența viitorul). Dar, absolut, e mult mai bine decât nimicul panicat anterior.

Fără a ignora tărâmul pe care visăm să îl atingem, și ținând cont de încărcătura cu care ne-am îmbarcat în călătoriile noastre, să nu uităm să ne concentrăm pe ceea ce facem și simțim în prezent, în oceanul timpului pe care plutim!