Blog

De peste un deceniu, România marchează anual Ziua Culturii Naționale în fiecare 15 ianuarie, data de naștere a incomensurabilului poet național Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene (de exemplu în Spania, Ziua Culturii este corelată cu biografia lui Miguel de Cervantes), cu acest prilej fiind omagiaţi importanţi oameni de cultură, reprezentativi pentru fiecare stat în parte.

Asumarea valorilor noastre culturale ne oferă o perspectivă simbolică (chiar spirituală) despre cine şi ce suntem pentru că prin aceste valori ne consolidăm coerența și coeziunea socială, dar și contribuim la păstrarea și promovarea identității culturale.

Într-un mediu cultural din ce în ce mai globalizat (și poate și distorsionat) de multitudinea de rețele sociale, valorile culturale naționale pot servi ca elemente distinctive care ne definesc…

La culți ani, România!

Reperul de psiho…

Nu sunt rare situațiile în care fiul meu sau alți adolescenți cu care intru într-o discuție să mă întrebe: ”cum a fost pe vremea comunismului? cum era când erai tu copil… e mai bine acum?!”. Și, deși de fiecare dată încerc să răspund cât mai concret, astăzi vreau să încerc să dau un răspuns mai general. De ce astăzi? Pentru că, potrivit unui studiu INSCOP aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România.

Decembrie 1989 surprinde România într-o perioadă de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate pentru îndepărtarea regimului comunist condus de unul dintre cei mai opresivi dictatori ai acelor vremuri. România se remarcă prin faptul că, spre deosebire de toate celelalte state est-europene, care trecuseră în mod relativ pașnic la o structură democrată, trece printr-o revoluție violentă cu foarte multe pierderi de vieți.

Remus Ştefureac, director INSCOP Research, explică „…este şocant ca aproape jumătate dintre români să declare că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România şi tot aproape jumătate să declare că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent. Realitatea obiectivă şi absolut toate datele arată clar că nivelul de trai de astăzi, avuţia naţională, drepturile şi libertăţile sunt net superioare situaţiei de dinainte de 1989. Cu toate acestea, percepţia publică este alta, existând însă nişte explicaţii, unele parţial obiective, altele parţial subiective, care alimentează acest sentiment acut de nostalgie. Printre acestea se numără: nemulţumirea puternică a populaţiei faţă de prezentul marcat de crizele succesive din ultimii ani, inflaţia sau nivelul de trai, distribuţia inegală a avuţiei naţionale, diferenţele dintre categoriile afectate de sărăcie şi populaţia care are venituri medii-mari, nostalgia populaţiei faţă de perioada tinereţii proprii, etc”.

Adevărul estă că o percepție colectivă se formează nu nepărat pe un adevăr verificabil și susținut de cifre sau statistici ci pe numeroase sentimente subiective. În decembrie 1989, România a trăit această complicată ecuație: sistem rigid, opresor, dictatorial versus revoluția de răsturnare forțată a ordinii politice și sociale. Și chiar dacă euforia și extazul acelor masive schimbări prevesteau un parcurs strălucitor, în timp am constatat că acea Revoluție nu a reușit să genereze decât cu mari dificultăți redimensionarea valorică a țării noastre. Altfel spus ecuația ”evoluție înseamnă revoluție” (schimbare) nu are setate niște repere clare de timp și obiectivitate. Evoluția (revoluția) ne pune să ne confruntăm cu tot felul de forme de insatisfacții, disconfort, stări alterate de bine sau izolare. Dar doar în momentul în care suntem deschiși la nou, la învățare, la adaptare, la schimbare, evităm să cădem în capacana de a nega prezentul și viitorul.

Da! din anumite puncte de vedere anii comunismului au reprezentat și valențe pozitive, dar în special prin prisma personală – individuală a celor care am trăit acele timpuri. Dacă avem curaj să ne uităm la structura macro: la starea generală socială, economică, educațională sau, pur și simplu, umană a societății actuale nu putem spune decât că, dincolo de dificultățile și provocările cotidiene, clar, trăim o periodă mult mai bună decât atunci… sau cel puțin așa văd eu!

”Măi Adi, ai văzut și tu rezultatele la testele acelea PISA… oare cum putem să îi facem pe tineri să citească? așa cum citeam noi… hai că ai scris și tu o carte; crezi că o să te citească tinerii?” ( IT-ist de aproape 50 de ani).

Evaluarea Internațională a Elevilor (testele PISA) evaluează competențele la matematică, lectură și științe ale elevilor de 15 ani, monitorizând periodic capacitatea elevilor de a rezolva probleme practice, de a gândi critic, de a înțelege un text scris și de a comunica cât mai eficient. Da! Și în acest an rezultatele obținute pe populația de tineri ai României au fost la nivel critic. De exemplu, aproximativ 42% dintre elevii din România nu pot identifica ideea principală dintr-un text de lungime moderată sau nu pot găsi informații bazate pe criterii explicite. Și da! Acest lucru se poate datora și lipsei tot mai acute a interesului pentru lectură. Potrivit unui studiu Eurostat, românii citesc mai puțin de 5 minute pe zi, iar 35% dintre cetățeni recunosc că nu au citit niciodată vreo carte…?!

Revenind la întrebare (mersi Adi!), promovarea obiceiului lecturii în rândul tinerilor poate fi o provocare foarte mare dar care ar putea fi abordată într-un mod creativ prin studierea intereselor și preferințelor specifice ale tinerilor și adaptarea unor strategii educaționale la acestea. Bombastic…nu? Practic? Aș încerca (și exersez oarecum aceste practici atât în cabinetul de psihologie cât și în viața privată) așa:

1. Alegere de lecturi potrivite: fie că sunt romane, cărți de non-ficțiune, biografii, cărți de tip ”știați că?” sau benzi desenate, alegerea materialului potrivit este esențial pentru a atrage un cititor;
2. Exemplu personal: încerc să ofer prin exemplul personal cât de valoroasă, reconfortantă, bogată sau împlinitoare este lectura.
3. Integrarea lecturii în orice activitate de rutină: a integra lectura în alte activități (cu preponderență în interesele și preferințele tinerilor – jocuri, device-uri, internet, tehnologie) poate să-i ajute pe tineri să adere la acest comportament; apropo! există chiar un nou termen literația care definește exact abilitatea de a identifica, înţelege, interpreta, crea și comunica, folosind materiale scrise, audio și digitale în orice context
4. Diversitate în structura materialelor: pe lângă cărți tradiționale, tinerii pot fi atrași spre lectură prin reviste, articole online, cărți audio sau cărți electronice.
5. Scoaterea solitudinii din lectură: organizarea și/sau participarea la cluburi de lectură, proiecte de lectură colective, procese literare, transcrierea unor lecturi în scenarii video sau scenice, etc pot crea sentimente de comunitate și apartenență prin lectură. (mersi #clubdecarte pentru aceste sentimente)

Pe de altă parte, în cadrul unor contexte mai formale (instituționale) aș propune crearea de cât mai multe spații și contexte favorabile lecturii: concursuri cu premii, evenimente culturale, program de lectură, ateliere de scris, întâlniri cu scriitori și edituri, programe de literație…

Reperul de psiho…

”Adrian, cât de greșit e că nu prea mă regăsesc în chestia asta: iubesc România? Aud și la părinți și la școală că e ceva firesc sau chiar aproape obligatoriu, dar eu fac doar formal această declarație…”. Deși acest punct de vedere mi-a fost semnalat atât de clar de un singur adolescent de 13 ani, totuși, în cadrul activității mele profesionale (și nu numai) intuiesc multe voci similare. Cu atât mai mult cu cât te iubesc, România! o regăsim și la adulți cu preponderență în preajma zilei naționale. Și poate încă la o manifestare, două… sau în preajma alegerilor…

Dacă ne uităm la realitatea societății noastre identificăm că ne-am îndepărtat atât de mult de dictatul latin amor patriae, nostra lex (dragostea de țară este legea nostră). Dar acest lucru nu îl văd neapărat ca un lucru greșit. Pentru că o țară reprezintă atât de multe variabile în afară de o anumită suprafață delimitată prin niște granițe: steag, stemă, monedă, limbă, statut politic, situație economică, populație, organizare, lege, tradiții, cultură, istorie, folclor, oameni… A spune că-ți iubești țara, poate presupune anumite contradicții sau paradoxuri între toate aceste variabile și propriile sisteme valorice ale fiecăruia. Există anumite accepțiuni care definesc patriotismul ca faptul de a-ți iubi și susține țara indiferent de starea sau evoluția ei, iar cetățenii nu ar trebui să critice sau să încerce să schimbe ceva atât de amplu, precum o țară… Din punctul meu de vedere, acest deziderat e forțat: a-ți iubi țara (sau pe oricine altcineva) nu înseamnă a nu critica sau a fi în totalitate de acord cu toate exprimările sale.

A pune la îndoială, a critica sau a judeca modul în care se prezintă țara ta, poate fi interpretat chiar ca un mod de atașament și dragoste prin faptul că îți dorești să o dezvolți sau îmbunătățești. Dacă ne iubim țara cu adevărat, ne dăm seama că ea nu este perfectă, dar există multiple feluri de a o susține în dezvoltarea ei.

Iar pentru a ajunge la nivelul în care să putem spune cu adevărat Iubesc România sau la stadiul în care și copiii și adolescenții noștri să își asume acest sentiment, putem începe să cunoaștem cât mai în detaliu și să descoperim lucrurile, oamenii, locurile, mâncărurile, tradițiile, produsele, istoriile, artele sau acele aspecte prin care suntem legați de țara noastră! Puțin câte puțin…pentru ca la un moment dat să putem integra toate acestea într-o emoție a-tot-cuprinzătoare.

La mulți ani, români! Să crești mare, România!

”- Adi, ce simți acum, după ce ți-ai văzut materializat visul de a scrie o carte?

– Cred că cel mai puternic sentiment este: recunoștință…

– Recunoștință?! Dar ce este recunoștința?” (mulțumesc Bogdan – 15 ani, pentru întrebare!)

Încă din frageda copilărie, părinții transmit un set de reguli destul de stricte și neînțelese de copii: ”spune te rog și mulțumesc”. Și, deși poate nu înțelegem de ce trebuie să facem acest lucru, ne obișnuim cu aceste ritualuri comportamentale de recunoștință și apreciere față de cei din jurul nostru.

Paradoxal sau nu, (nu e prima dată când se întâmplă un astfel de fenomen de coincidență!), cercetătorii în neuroștiințe demonstrează că astfel de obiceiuri sau cutume culturale sunt chiar foarte importante și benefice pentru noi.

În 2015, psihologii Robert Emmons și Michael McCullough au dat publicității un studiu privind impactul asupra trioului corp-minte-suflet al comportamentului practicării recunoștinței. Studiul s-a bazat pe analiza unor două categorii de repondenți: unii au ținut un jurnal în care își notau lucrurile pentru care au fost recunoscători într-o anumită perioadă de timp, iar alții au notificat în jurnal lucrurile iritante și frustrante trăite. Studiul a avut o durată de zece săptămâni, timp în care participanții au fost și monitorizați privind starea lor fizică și emoțională.

Acest studiu a demarat apoi alte cercetări, tocmai pentru că rezultatele lui au evidențiat clar că persoanele cu grad asumat de recunoștință au raportat stări de pozitivism, încredere și optimism, față de cei focusați pe urmărirea disconfortului personal, care au semnalat stări de oboseală, plictiseală, frustrare și negativism. Acele cercetări ulterioare au reflectat că un spirit de recunoștință poate îmbunătăți considerabil inclusiv calitatea somnului și reduce semnificativ nivelul de stres, recunoștința fiind direct implicată în declanșarea dopaminei (unul dintre cei mai importanți hormoni ai plăcerii și stării de bine).

Părerea mea?! Recunoștința este și o forma de a dărui înapoi, din ceea ce am primit la rândul meu: atenție, ajutor, îndrumare, emoție, susținere și încurajări. Aceasta ajută la medierea relațiilor cu ceilalți, structurarea unui mod de viață mai pozitiv, reducerea stresului și creșterea nivelului de fericire.

De puțin timp mi-am dezvăluit una din preocupările mele îndrăgite: a scrie. Preocupare care a început ca un hobby personal, dar care, sub imboldul unor oameni dragi, tinde să devină public. Mulțumesc pentru încredere! Acum, întrebarea cea mai des primită este ”Adi, ai emoții privind cartea / lansarea aceasta?” Iar răspunsul automat este: absolut! De ce oare? Păi, hai să vedem de fapt ce înseamnă emoțiile de debut / la începutul unei noi activități / la startul unei noi etape de viață, dezvoltare?

Emoțiile joacă un rol esențial în modul în care ne trăim viața, dar, pe de altă parte, nu toți teoreticienii sunt de acord cu privire la modul de clasificare a emoțiilor sau care sunt de fapt emoțiile de bază. Așadar, pot sublinia de la bun început că și cocktailul de emoții resimțit de către cineva în fața unui nou început poate varia în funcție de persoană și de contextul specific. Totuși, încerc să evidențiez câteva concepte definitorii în structurarea acestor emoții:

1. conceptul de ”necunoscut”: un nou start implică o zonă de impredictibilitate și incertitudine; mulți dintre noi resimțim în astfel de situații un amestec de excitare cu teamă, resimțit destul de pregnant.
2. conceptul de ”speranță”: deși necunoscutul ne irită, în spatele unei noi acțiuni personale se află și așteptarea a ceva din domeniul de ”bine”… sperăm; ceea ce ne dă energie pentru acțiune!
3. conceptul de ”experiență”: orice lucru / context / cadru / comportament nou va fi influențat de experiențele anterioare (chiar dacă acea experiență are comun doar câteva aspecte tangențiale cu ce estimăm că va fi); cu cât experiențele sunt mai pozitive cu atât mai entuziaști vom aborda noul;
4. conceptul de ”sine”: în momentul în care cunoașterea, imaginea și încrederea în sine sunt calibrate conform, vom putea face față mult mai facil unui nou început;
5. conceptul de ”suport”: identificarea și conștientizarea unor factori, elemente (și mai ales!) persoane de suport vor reduce teama noului și pot crește nivelul de încredere și asumare.

Personal, actualmente, mă bazez cu precădere pe suportul pe care îl simt lângă mine în acest debut. MULȚUMESC!

În urma reperului de săptămâna trecută am primit o mulțime de saluturi, felicitări, încurajări privind proiectul meu editorial. MULȚUMESC! Recunosc: acest lucru mă încântă, dar mă și încarcă cu multă emoție! Sper din tot sufletul ca această carte să fie cât mai pe gustul vostru!

Pe de altă parte, am primit și numeroase întrebări legate de acest rol al meu de creator de povești, iar cea mai interesantă discuție a fost legată de scopul acestei cărți.

Ce urmăresc prin publicarea acestei cărți (sau mai formal formulat: scopul acestui demers)?! Cred cu tărie, că este înscris în structura internă a oricărui coleg de-al meu (psiholog sau psihoterapeut). Dincolo de a consilia, trata, ajuta, media, ghida, vindeca și susține oamenii din cabinetul său (de la locul de muncă sau personal) un psiholog sau un psihoterapeut va dori să susțină educația tuturor oamenilor din mediile lor sociale. Să educe pentru ca o mare majoritate de oameni să înțeleagă care este rolul unui psiholog, cu ce se diferă acesta de un psihiatru sau de un psihoterapeut, cum să evite anumite prejudecăți, cutume sau ritualuri comportamentale păguboase, să asume faptul că a preveni este mult mai simplu și ieftin decât a interveni, că există o indubitabilă legătură între corp, minte și suflet, că psihologia și psihoterapia înseamnă dezvoltare (și nu ”nebunie”) etc. Da! Vreau să ajut la acest tip de educare și prin această carte, care nu face altceva decât să arate un pic din ce însemnă psihoterapia.

Lucrul care m-a animat și impulsionat în a scrie? Exact credința că împărtășind cât mai multe din experiența mea profesională, cât mai multor oameni, pot contribui la o imagine mai clară și obiectivă a profesiei mele și a rolului ei în viața tuturor!

În foarte curând vă dau posibilitatea de a-mi spune dacă am reușit sau nu acest lucru!

Reperul de psiho…

De mai bine de trei ani în fiecare săptămână scriu câteva rânduri într-un mic articol / gând / reper… Și, dincolo de acest exercițiu ”de blog”, am fost tentat a încerca să scriu și mai altfel. Nu puțini oameni m-au întrebat: ”De ce scrii? Ce fel de satisfacție ai când scrii? Ce înseamnă scrisul pentru tine?”

Cel mai rapid răspuns al meu la aceste întrebări se bazează pe corolarul lui ”a scrie”: ”a citi”. Și eu scriu în primul rând pentru că îmi place (enorm!) să citesc. Și totuși, care sunt resursele sau stimulii pentru care unii dintre noi pun cuvinte pe hârtie?

Analizând o sumedenie de cercetări și adnotări autobiografice ale unor autori cunoscuți și recunoscuți, cred că aș putea oferi câteva linii explicative pentru acest proces fascinant și complex.

Scrisul este o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea personală prin:

1. eliberare emoțională: scrisul poate oferi un mod sigur de a elibera și de a exprima emoții puternice (inclusiv stres, anxietate, tristețe, bucurie), existând chiar un efect terapeutic asupra stării emoționale a autorului.
2. clarificare a gândurilor: scriind, oamenii pot înțelege mai profund anumite aspecte ale vieții și pot chiar descoperi anumite modalități optime de a integra aceste lucruri în viața lor cotidiană.
3. auto-reflecție: actul de a scrie încurajează auto-reflecția și auto-descoperirea.
4. punerea în valoare (sau stimularea) creativității: atunci când oamenii creează prin scris, dezvoltă noi abilități creative și identifică modalități inovatoare de exprimare a ideilor.
5. stimularea gândirii critice: finalitatea scrierii, potențiala lectură, impune din partea scriitorului o atenție sporită la detalii și la structura argumentelor, contribuind la dezvoltarea abilităților de concentrare și a gândirii critice.
6. îmbunătățirea stimei de sine: oamenii care se angajează în actul de a scrie și obțin rezultatele scontate prin citirea de către alții a acelor scrieri, vor simți o creștere a stimei de sine și o satisfacție personală unică.
7. dezvoltarea abilităților de comunicare / educare: prin scris ne împărtășim ideile unui public mai larg decât prin comunicarea verbală; indiferent dacă scriem o postare pe blog, un roman, o poezie sau o lucrare de cercetare, ne angajăm într-o formă de comunicare socială și, ca atare, ne structurăm noi și noi relații interpersonale cu cititorii, care aderă la stilul, valorile sau conceptele noastre; astfel putem împărtăși cititorilor viziuni personale privind aspecte culturale, estetice, sociale, filosofice, politice, educaționale etc… sau pur și simplu perspectiva unică asupra vieții și experienței umane.

Mulțumesc tuturor cititorilor mei, și, vă invit, în curând, să încercați un alt fel de scriere personală!

Săptămâna trecută ”reperul de psiho” a oferit câteva perspective în ceea ce privește stresul cotidian, subliniind faptul că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi, și doar stresul cronic, pe perioade mai îndelungate ne afectează într-un mod negativ psihologic și fiziologic. În urma acestor observații am primit câteva rugăminți de a mai detalia un pic acest aspect (mulțumesc Alex, Iulia și Cristina).

Dacă privim în jurul nostru, constatăm că lumea noastră modernă ne oferă, pe baza a numeroase invenții și inovații tot felul de mecanisme, aparate, metodologii de lucru, comunicare sau relaxare sub marele concept de adăugare de confort. Sau de ușurare a vechilor obișnuițe, comportamente, ritualuri. Centrale termice, mașini de spălat haine sau vase, computere, telecomenzi, tot felul de mașinării și gadgeturi bazate pe IA (inteligență artificială), telefoane, drone, rețele online sau formule digitalizate… Toate ne sunt propuse și implementate pentru confort. Și implicit fericire. Nu trebuie decât să ne uităm la câteva reclame pentru a ”descifra” mesajul universal propus: disconfortul de orice fel împiedică (sau cel puțin impactează negativ) fericirea. Și pentru asta avem analgezice mai puternice, televizoare mai mari, cursuri de dezvoltare personală mai multe, divertisment mai variat, telefoane mai performanțe sau….

Dar oare această ipoteză e pe deplin adevărată? Îndepărtarea disconfortului (stresului) ne poate face să ne simțim grozav, fericiți și mulțumiți. Dar dacă am fi doar într-o astfel de stare, cel mai probabil, paradoxal! am rata anumite oportunități de dezvoltare. O arsură plină de disconfort ne indică să evităm să ne mai apropiem de foc, iar frica de boală ne poate ajuta să alegem anumite comportamente mai sănătoase. Din punctul meu de vedere, disconfortul – stresul pe care îl putem simți poate însemna un semn de avertizare, un punct de schimbare. Stresul face parte din viața noastră și a acționa în context de disconfort ne determină să devenim mai rezistenți, să ne dezvoltăm sau să ne depășim condiția. Putem lua ca exemplu două mari categorii socio-culturale: artiștii și sportivii de performanță. Artiștii de-a lungul istoriei au curtat în mod constant cu disconfortul tocmai pentru a produce lucrări cât mai autentice despre condiția umană. Pentru mulți artiști, ameliorarea sau negarea durerii ar fi însemna blocarea muzelor creative. Pe de altă parte sportivii declară că ”într-o lume în care confortul este rege, activitatea fizică grea oferă o ocazie rară de a practica disconfortul”.

În limitele sale de rutină, stresul (disconfortul) ne dă viziune. Viziunea de a ne dezvolta și a ne căuta permanent fericirea!