Blog

Reperul de psiho…

M-a amuzat un pic un lung oftat al unui prieten ”off, ce fain ar fi fost să mă nasc acum 1000 de ani… fără stresul și agitația zilelor noastre…”. De la această idee am continuat apoi cu acel prieten (mersi de idee, Alex) o amplă discuție despre stres și, mai ales, despre câteva metode rapide de a diminua perceperea lui.

În primul rând, de ce am fost amuzat de afirmația prietenului meu?! Păi dacă încercăm să ne imaginăm viața oamenilor acum câteva secole, trebuie clar să avem în vedere faptul că nu existau magazinele, antibioticele, diversitatea pieței de muncă, sistemele juridice clare și echitabile, educația structurată sau conceptele precum ”timp liber”, ”recreere”, ”libertatea exprimării”, ”concediu de boală” sau ”psihoterapie”… Cel mai probabil, și viața umană de atunci se înscria (poate chiar mai acut) în repere de stres! Ce e cu adevărat corect este faptul că stresul zilelor noastre a evoluat (odată cu noi, ca specie și cultură) căpătând particularități specifice: rutina jobului, șeful morocănos, traficul îngreunat, poluarea, raportul deficitar al activităților statice versus mișcare, abundența de stimuli și produse media… Inevitabil, stresul face și va face parte din viețile noastre, în multe și variate forme. Pentru că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi. Răspunsul organismului la stres este util în momentele în care ne aflăm în fața unor provocări, adrenalina eliberată ne va permite să facem față chiar și situațiilor extreme, în moduri în care nici nu ne închipuiam.

Pe de altă parte știm că stresul prelungit este unul dintre motivele pentru care creierul devine mai puțin flexibil, mai puțin alert și poate fi grav afectat. Organismul supus unui stres constant sau prelungit va duce la eliberarea unei cantități mari de cortizol, care contribuie la apariția hipertensiunii arteriale, a obezității sau a diabetului, iar excesul de adrenalină va afecta plămânii.

Cele mai facile metode de a reduce efectele de stres se referă la a oferi corpului un context de plăcere: fie că e vorba de o plimbare, ascultare de muzică jazz la radio, de o baie fierbinte într-o cadă cu esență de lavandă, o lectură haioasă sau un simplu ceai de fructe. Somnul, Yoga, sportul sau o discuție cu prietenii întră în aceeași categorie. Un alt principiu, la fel de ușor este să ne antrenăm într-o activitate productivă de distragere a atenției: aranjăm cărțile din bibliotecă, spălăm vasele sau triem mailurile din laptopul de serviciu.

Dar ce facem când aceste metode nu ne sunt de folos prin faptul că nu le avem la îndemână sau pur și simplu nu ne putem focusa pe ele?! Specialiștii din domeniul psihoterapiei și susținerii dezvoltării umane propun tot felul de metode elaborate de a diminua stresul, precum:

1. Oprirea fluxului de gânduri și întreruperea unei probleme pentru un timp (o modalitate ușoară și universală de a ne limpezi mintea ar putea fi să batem din palme și să ne spunem „Stop! Mă voi gândi la acest lucru mai târziu!”.)

2. Privind lucrurile cu puțin mai multă toleranță ne va face să ne simțim mult mai confortabil („Nu pot schimba situația, dar îmi pot schimba reacția”)

3. Contracțiile musculare voluntare ne permit să ne eliberăm de stres.

4. Pentru a reduce stresul, putem nota toate gândurile și emoțiile pe care le resimțim (scrisul ne face să uităm de problemele din fața noastră, gândurile noastre devin mai clare iar stresul este redus)

Reperul de psiho…

În finalul unei ședințe intense de psihoterapie, am primit o întrebare oarecum retorică, dar extrem de provocatoare în elucidare: ”oare cum aș putea descoperi adevărul? Acel adevăr pe deplin adevărat, care nu se va modifica în funcție de timp, spațiu, dezvoltarea mea sau cei din jurul meu?!” (I, 40 ani). Într-adevăr răspunsul la această dilemă ține de foarte multe variabile (legate de persoanele implicate și relațiile lor, mediul, contextul, situația, motivația, finalitatea sau modalitatea de aflare a acelui adevăr etc), dar, clar că pentru a putea răspunde e nevoie să înțelegem, în primul rând, ce este adevărul…

Din cele mai vechi timpuri termenul de ”adevăr” a fost corelat cu concepte precum dreptate, putere, identitate, divinitate sau libertate (Socrate spunea că adevărul este o bucată a comunicării divine, iar Isus le spunea iudeilor „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”). Dar tot nu am elucidat ce este adevărul…. Dicționarele enunța că adevărul este acel ceva care ”corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”. Hm… realitate? Realitatea cui? Care realitate? Dacă realitatea mea nu concide cu realitatea altcuiva asta înseamnă că avem un adevăr și o minciună?! Sau un singur ”neadevăr”?

E atât de dificil de definit pentru că ”adevărul” este mai mult o proprietate a credințelor și a afirmațiilor și nu a gândurilor și ideilor universale. Doar a crede sau afirma ceva nu este suficient pentru a-l face adevărat sau neadevărat pentru toată lumea (”există reîncarnare” / ”eu am câștigat la loto 1 milion de euro” / ”dârele avioanelor sunt o conspirație împotriva umanității” / ”pământul este rotund” / ”cel mai inteligent om este X”). Ca atare, filozofii au propus o viziune, care, ulterior, a fost adoptată de întrega comunitate științifică și societate: un fapt este adevărat dacă corespunde unei realități independente! Pe de altă parte, orice analiză privind „realitatea” confirmă că este, într-un fel dependentă de anumiți factori: percepții, credințe, educație, cultură, mișcări politice sau anumite stări mentale. Altfel spus esența adevărului depinde de anumite repere pe care ni le asumăm la un moment dat, fie că e vorba de ceea ce am învățat, am auzit, am studiat, ne-am aliat sau credem. Ca psihoterapeut subliniez des că noțiunea de adevăr are un mare grad de subiectivism, ceea ce îi dă posibilitatea de a fi extrem de dinamic și schimbător.

Poate explicația nu a fost îndeajuns de clară, așa că închei cu o provocare din domeniul geografiei: care este cel mai înalt vârf montan din lume? Dacă ne aducem aminte de manualele de geografie sau rapid aruncăm un ochi pe google, răspundem că masivul Himalaya, are vârful Everest, de 8.848 metri înălțime. Corect! Dar! Există specialiști care întreabă de ce să calculăm înălțimea unui vârf muntos de la nivelul mării, și nu din centrul Pământului? Și, brusc, cel mai mare masiv muntos este vulcanul Chimborazo (Ecuador). Cum se întâmplă acest lucru? Vulcanul Chimborazo este plasat mai aproape de ecuator (unde planeta noastră este mai ”turtită”) iar Everestul mai aproape de pol (unde Pămâmtul e mai ”ascuțit”), deci distanța dintre centul planetei și cele două vârfuri muntoase este clar în favoarea lui Chimborazo, care este cu circa 2 km mai înalt decât concurentul său (6384 km față de 6382 km). Deci? Avem două adevăruri valide în funcție de un anumit reper / o anumită realitate? Dar dacă în exemplul anterior nu calculăm înălțimea unui munte nici în funcție de centrul Pământului și nici nivelul mării? Hai să considerăm punctul 0 al măsurătorii, efectiv, baza acelui munte: clar Mauna Kea (vulcan din Hawaii) este de departe cel mai înalt munte: are 4207 metri deasupra mării, dar se ridică la peste 10.200 metri deasupra platoului Oceanului Pacific…

Reperul de psiho…

”Adi, te rog să îmi explici diferența dintre egalitate și echitate…până acum le consideram cam sinonime, dar azi la școală ni s-a spus că nu sunt…” (Bogdan, școala gimnazială).

Bogdan! Vreau să te felicit pentru interesul acestui subiect, și să te liniștesc în ceea ce privește confuzia făcută de tine până acum. Cu atât mai mult cu cât această controversă între echitate și egalitate se regăsește în foarte multe aspecte sociale cotidiene: în domeniile educației, sănătății, sportului, drepturilor omului, subvențiilor, oportunităților economice, și așa mai departe. Există încă foarte mulți oameni care au o concepție greșită comună că echitatea este aceeași cu egalitatea, dar adevărul este că acestea sunt diferite. Chiar dacă ambii termeni se refera la sensuri oarecum similare, diferența este făcută de contextele și mediile sociale care le înconjoară.

Dacă analizăm în detaliu cele două concepte identificăm faptul că egalitatea presupune tratarea tuturor oamenilor într-un mod identic, nediscriminatoriu, indiferent de sex, rasă, religie sau orice alte caracteristici personale. Egalitatea nu susține nici un fel de derogări vreunei persoane: tuturor oamenilor li se acorda același lucru (de exemplu un sistem egalitar se referă la faptul că toți oamenii au dreptul de a avea un nume și o identitate distinctă…sau toți oamenii au dreptul să își aleagă singuri credința). Egalitatea definește astfel un concept de uniformitate și abordare moral-etică perfect echilibrată între oameni. Tocmai de aceea egalitatea a fost stabilita și ca drept general al omului în Declarația ONU privind tratament egal în fața legii.

Dar, dacă oferim tuturor exact același lucru, în spiritul egalității, presupunem că toată lumea a beneficiat de aceleași condiții de viață, sănătate, educație, cultură etc. Acest lucru este total neadevărat, deoarece nu toți suntem la fel…de fapt suntem foarte diferiți! Iar aici intervine conceptul de echitate.

Echitatea este cunoscută ca principiul de a acorda tuturor oamenilor un tratament egal, dar ținând cont de mediul lor specific. Adică, ideea de echitate conține spiritul de egalitate, dar asumând faptul că nu toți oamenii au aceeași soarta și că de multe ori acordarea unui tratament similar poate fi nedreaptă pentru persoanele cele mai defavorizate. Da! Accesul la educație se referă la dreptul egal al copiilor, dar echitatea ne ajută să oferim câteva măsuri de sprijin suplimentare copiilor din medii defavorizate care nu au acces facil la instituții de învățământ. Exact cum se relevă din exemplul anterior echitatea recunoaște nevoile individuale și circumstanțele diferite și alocă exact resursele și oportunitățile necesare pentru ca fiecare să ajungă la un rezultat egal.

Există un proverb american care concluzionează extrem de subtil diferențele dintre cele două concepte: egalitatea este să oferi tuturor oamenilor o pereche de păpuci… echitabil este însă să oferi păpucii pe măsura fiecăruia…

Reperul de psiho…

”Adi, te rog ajută-mă cu un sfat, ceva pentru a putea să vorbesc în fața a 200 de oameni… mi-e frică și nu știu deloc cum o să pot face față!” (mulțumesc Elena pentru încrederea acordată!)

Te afli (singur?!) în fața unei mulțimi de oameni, care așteapta de la tine un discurs explicativ sau o alocuțiune succintă. Acești oameni sunt atenți și își ațintesc ochii spre persoana ta… respirația ți se accelerează, pulsul îți crește, gâtul tău se usucă pe măsură ce palmele transpiră abundent, simți un gol sau o presiune anormală în stomac, mâinile și genunchii se înmoaie sau tremură ușor, iar primul sunet pare imposibil de eliberat. Toate aceste manifestări emoționale copleșitoare și extrem de consumatoare de energie sunt ceea ce simplu spunem: ”trac”. Tracul poate fi definit ca o formă de stres specifică situaţiei în care suntem expuși unui public. Într-un fel e vorba de o teamă iraţională, deoarece nu există nici un pericol real, dar scenariile de anticipaţie pe care le trăim anterior momentului de expunere ne destructurează echilibrul: ”Dacă o să spun ceva greșit?”, “Dacă cineva o să mă întrebe ceva și eu nu știu să-i răspund?”, ”Dacă o să arăt urât / neprofesionist / nepregătit / penibil / incompetent ?”, ”Dacă am emoții când vorbesc / dacă mi se face rușine / dacă mă fac de rușine?!”. Per-ansamblu tracul e strâns legat de o perspectivă (directă sau nu, adevarată sau nu) de evaluare. Iar când avem această perspectivă, automat apare conceptul că de fapt oamenii (spectatorii, publicul) nu iți analizează ideile și opiniile ci, de fapt, te analizează pe tine însuți.

Ne este atât de frică de eșec încât aproape că stopăm acțiunea, prin care tocmai ne putem arăta succesul, priceperea, cunoștințele sau abilitățile. Pentru că tocmai de aceea au venit acei oameni să ne asculte și să se uite la noi! Cum se poate depăși teama de a vorbi unui public?

Primul pas ar fi tocmai auto-demonstrarea pentru propriul Sine că a vorbi despre un anumit domeniu e chiar ușor: exersând și practicând potențialul discurs ne dăm posibilitatea de a căpăta mai multă încredere în noi înșine și în modalitatea noastră de a susține acea expunere. Alt pas ar fi să limităm prezumtivele scenarii negative: dacă o să credem că discursul va merge prost, e foarte probabil ca așa să îl resimțim, indiferent de percepția publicului. În schimb, concentrându-ne pe cât de util / apreciat / de efect va fi prezentarea, ne vom ajuta să ne păstrăm calmul. În plus, e util să ne concentrăm pe câteva mesaje de bază (idei principale, aspecte deosebite, puncte de vedere interesante). Și chiar dacă emoțiile ne înconjoară trebuie să știm că publicul ne va accepta cu atât mai mult cu cât va observa că suntem sinceri și autentici în a le transmite ceva. Recunoașterea emoțiilor față de public (nu ne cerem scuze, dar putem să menționăm că avem emoții!) este o modalitate puternică de a ne conecta cu ascultătorii. În general, ne conectăm cu ceilalți oameni prin sentimente și emoții!

Nu în ultimul rând, atenția la propria respirație și contactul vizual cu auditoriul ne slăbesc tracul. Când suntem stresați, avem tendința să nu respirăm conform, privând un pic creierul de oxigen. O respirație constantă și asumată poate fi extrem de benefică. Contactul vizual e indicat să fie general și asumat către cât mai mulți spectatori tocmai pentru a ne putea modula și noi ideile și expunerea (paradoxal poate, în momentele de trac, recomandarea este să ne uităm la oamenii pe care nu îi cunoaștem, în defavoarea cunoștințelor; tocmai pentru a nu fi tentați să căutăm în mimica lor anumite feedbackuri legate de noi sau de discursul nostru).

Cu un pic de conștientizare reducem substanțial tracul! Aștept feedback după conferință…

Reperul de psiho…

Săptămâna trecută am încercat să răspund unei dileme legate de responsabilitatea educării copiilor, și, am concluzionat că, modelul ideal de responsabilitate revine unui trio formidabil: familie, comunitate, școală. În urma acestui punct de vedere am fost rugat să vorbesc despre cum am putea face procesul educativ mai atractiv pentru copii (foarte provocatoare întrebare! mersi D. !)

În primul rând, cred cu tărie că e timpul să vedem dincolo de relația: ”educația este un proces pentru copil” și să ne asumăm faptul că orice copil reprezintă, în fapt, declanșatorul actului educațional. În orice mediu ar fi copilul (familie, comunitate, școală), acesta este cel care întreabă, cere explicații, solicită ajutor, formulează situații problematice (reale sau imaginare), așteptând de la adulții din preajma lui răspunsuri, puncte de vedere, modele, rezolvări. Indiferent dacă acel copil este alături de părinți, în mijlocul unui grup de prieteni sau în cadrul clasei, prin curiozitatea și nevoia sa de înțelegere (și adaptare) el este punctul de start al actului educațional. Să ne gândim cât de dificil este orice proces educativ în momentul în care lipsește motivația și interesul copilului… tocmai pentru că în astfel de cazuri ”lipsește” copilul ca factor de debut al educației.

În al doilea rând, lumea de zi cu zi se schimbă într-un ritm din ce în ce mai intens și rapid. Multe dintre cunoștințele și practicile de lucru, gândire sau de analiză ale generațiilor actual adulte, nu mai reprezintă niște deziderate pentru copiii de astăzi, care au nevoie de specificități de gândire critică, inteligență socială, abilități cooperative, abordări multi-culturale, structuri adaptative și reziliente, învățare AI etc. Adică un bagaj educațional mult mai complex și dinamic. Deci e nevoie de o abordare cât mai specifică a copilului.

Pentru a ajuta copilul să fie primul motor al propriului său proces de educare e nevoie de a face ca acest proces să fie cât mai plăcut, pentru că omul este construit astfel încât să multiplice tocmai acele experiențe cu un impact emoțional pozitiv asupra sa. Asociind procesul de învățare cu emoții pozitive (bucurie, amuzament, încredere, entuziasm, mândrie, satisfacție, curiozitate) avem cele mai mari șanse să îl facem mai plăcut. Oferind medii în care teama de a încerca sau frica de eșec sunt minimalizate, în care pasiunile actuale ale copiilor sunt integrate în procesul de educație (da! chiar și jocurile video sau desenele și poveștile din ziua de azi), în care individualitatea e privită ca o oportunitate și nu ca o ieșire din conform, putem crea acel mediu în care învățarea să fie făcută cu plăcere.

Reperul de psiho…

Începutul lui septembrie prezintă atât de multă pregătire, structurare, căutare, (re)adaptare… începe școala! Și în toată această agitație se ivesc atât de multe întrebări legate de multiplele variabile ale ecuației ”copil + școală = viitor”. Ascultând și observând multe dileme privind educația, concentrez o mare parte din neclarități într-o întrebare: ”oare cine este cu adevărat responsabil de educația unui copil?”

Ținând cont că învățarea este un proces care începe încă de la nașterea oricărui copil, am putea spune că responsabilitatea implementării educaționale revine, în primul rând, în sarcina părinților. Pe de altă parte, un proverb african definește cum nu se poate mai clar modalitatea cum părinții sunt, la rândul lor, sprijiniți (sau ar fi bine să fie sprijiniți): „este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil!”. Astfel comunitatea locală din care face parte copilul, devine un alt factor de responsabilitate educativ prin faptul că își pune amprenta (direct și indirect) asupra evoluției acestuia. Prin sumedenia de modele comportamentale pe care le conține și prezintă implicit și prin structurarea mediului proxim al copilului, comunitatea oferă educație non-stop. În același timp, acești doi poli informali de responsabilitate, sunt completați de structura formală, instituțională privind transfomarea unui copil într-un membru integrat și responsabil al societății: școala. Obiectivul major al complexului sistem școlar este să ofere un context cât mai adecvat, stimulativ și specific pentru învăţare şi dezvoltare pentru ficare copil.

Îmi place să îmi imaginez un model metaforic în care putem să ”vizualizăm” dezvoltarea educațională a unui copil: o platformă, cu un potențial nebănuit de creștere (copilul), care se sprijină pe cei trei piloni fundamentali: familia, comunitatea și școala. Iar pentru ca platforma să fie stabilă, relația dintre cei trei poli trebuie să fie bazată pe echilibru, colaborare și unitate. Copilul va putea gusta la maxim din beneficiile educației doar în momentul în care cei trei factori (familia, comunitatea și școala), își vor asuma că sunt parteneri egali și codependenți pentru succesul dezvoltării oricărui copil.

Începem un nou an școlar! Să fie fructuos și benefic!

Reperul de psiho…

”Știu foarte bine ce nu îmi place la mine, dar nu pot să depășesc chestiile acelea… să trec mai departe…să mă dezvolt… De ce crezi că am blocajul acesta?” (Maria, îți mulțumesc pentru acordul de a scrie despre această dilemă cu care ai venit la mine în cabinet!)

Adevărul este că multe persoane apelează la ajutorul psihoterapeuților în momentul în care se confruntă cu astfel de neclarități. Iar paradoxul este că tocmai acest fel de a pune problema, reprezintă primul pas în a le depăși. Ulterior, pentru a ne ”da voie” să ne dezvoltăm, pentru a ne descoperi cu adevărat tot potențialul nostru, e necesar (și util) să facem ”pace” cu / în noi. Cu acceptare. Cu toleranță, indulgență și sinceritate!

Utilizat pentru prima dată la începutul anilor 1900 de către Carl Gustav Jung, conceptul de ”umbră” definește tot ceea ce o persoană nu poate sau nu vrea să își recunoască / identifice la propriul său Sine. Sau poate chiar respinge categoric anumite trăsături de personalitate, pe care le ascunde atât față de ceilalți cât și față de propria persoană. Dintr-un motiv sau altul, toți avem părți în noi care nu ne plac (sau ne plac mai puțin) sau credem că un anumit grup social nu le acceptă, nu le înțelege și ne va judeca pe seama lor. Astfel că ”împingem” acele părți în partea inconștientului nostru creând umbra noastră. În loc să ne confruntăm cu ceva ce nu ne place, mintea noastră ne împinge să pretindem că nu există. Oricât de frumos sau de „fericit” ar putea părea oricine, garantat, există și o latură de umbră.

Deși se poate crede că umbra este eminamente „negativă”, acest lucru nu este adevărat. Umbra este mai degrabă ceea ce noi percepem ca fiind întunecat, neadecvat sau slăbiciune despre Sinele nostru, și de aceea trebuie să fie ascuns și/sau negat. Dar acest lucru depinde de propria noastră perspectivă asupra vieții, într-un anumit moment sau context. Nu putem „vindeca” sau „scăpa” de umbră, pentru că este o parte esențială din noi.

Repet: pentru a ne descoperi tot potențialul nostru, cu toate resursele noastre de dezvoltare, e util să facem ”pace” cu / în noi. Pentru că atunci când ne inhibăm un sentiment sau un impuls, ne inhibăm de asemenea, opusul lui. Dacă ne negăm urâțenia, nu ne putem vedea frumusețea pe deplin, iar când ascundem frica, ne minimalizăm curajul din alte contexte … Jung sublinia că “prefer să fiu întreg, decât bun” pentru că ”ignorând incapacitățile, ne predispunem a ne limita posibilitățile.”

Dacă acceptăm și ne confruntăm cu furia, atunci ne putem stabili limite mai bune. Când ne acceptăm pe deplin tristețea noastră, putem simți și bucuria mai din plin. Cu cât ne asumăm neconformitățile cu cei din jurul meu, o să devin mai tolerant și mai lipsit de prejudecăți față de alții. Ceea ce putem accepta și înțelege la noi ne va ajuta să înțelegem și la ceilalți.

”Nici noaptea pământului nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină”
(Lucian Blaga)

Reperul de psiho…

Reperul de astăzi e oarecum mai personal: Ioana și Vlad au vrut să afle de ce îmi plac atât de mult distopiile, așa că o să generalizez întrebarea ”oare care sunt motivele pentru care unii oameni iubesc romanele distopice?”

În primul rând ce sunt romanele, lumile, personajele sau situațiile distopice? Conceptul de distopie (distopic) se referă la un potențial viitor, prezentat, de regulă, printr-o operă literară, un viitor care este nefuncțional sau indezirabil. Distopia este opusul utopiei, care este o reprezentare a societății ideale și perfect echilibrată. Distopiile se creează pe baza unor caracteristici socio-politice sau cultural-umane și includ, în general, sărăcie sau condiții mizere de viață, opresiunea guvernamentală sau corporativă, ritualuri sau cutume comportamentale discriminatorii, inechitate socială sau conspirații absurde, teroare, durere etc. Altfel spus, o lume absolut aberantă și îngrozitoare pentru omul obișnuit al zilelor noastre.

Ferma animalelor, 1984, Fahrenheit 451, Minunata lume nouă, Povestea Slujitoarei, Eseu despre orbire, Divergent, Împăratul muștelor sau Jocurile foamei sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere distopice. Aceste romane sunt foarte adesea o reflectare subtilă a ceea ce se întâmplă în societatea actuală (guvern corupt, corporații monopolizante, discriminare socială) și acest lucru ar putea fi un prim element care atrage cititorii acestui gen literar. Lumea distopică se bazează oarecum pe experiența cititorilor, care pot identifica și recunoaște anumite caracteristici indezirabile. Ca atare, lectura se transformă într-o experiență personalizată. Un alt motiv pentru care acest tip de lectură atrage este faptul că cititorii sunt atrași de modul în care unele personaje reacționează cu curaj, cu credință, cu îndârjire tocmai pentru a restabili echilibrul sau speranța. Cititorii s-ar putea să guste din plin acel fior de speranță împotriva tuturor probabilităților.
Criticii literari spun că cititorii iubesc distopiile și pentru că explorează emoții, comportamente, structuri psihice sau relații sociale declanșate de situații extreme, care, încurajează conștientizarea anumitor deficite personale sau comunitare și modul în care acestea ar putea fi stopate. Uneori, prin astfel de lecturi, sperăm că societatea noastră actuală poate fi zguduită suficient pentru a evita distopia imaginată de un autor vizionar.

“Ca toate celelalte, libertatea este relativă.” (Margaret Atwood – Povestea Slujitoarei)

Întâlnesc des în cabinet situații în care sunt întrebat ”Adi, cum să fac să îmi elimin toate fricile mele?” sau ”Ajută-mă să îmi înving frica. Definitiv!”. Răspunsul meu este fără echivoc: ”pe lângă faptul că acest lucru e imposibil, ar fi și dăunător”. De ce?

În momentul în care suntem expuși unei situații cu potențial de pericol asupra noastră a altor elemente personale (persoane, obiecte, contexte), corpul nostru reacționează extrem de rapid: inima ne bate mai tare, respirația devine mai rapidă, transpirăm brusc iar mușchii ni se încordează. În fapt, creierul stimulat de percepția pericolului eliberează substanțe chimice specifice (cea mai cunoscută este adrenalina) care determină ca vasele de sânge să se dilate pentru a furniza mai mult oxigen și nutrienți, iar nivelul de glucoza din sânge crește semnificativ, pregătind o doză mare de energie, în caz de nevoie. În câteva secunde putem simți din plin emoția de frică.

Considerată de mulţi dintre noi mai degrabă un “dezavantaj” decât un puncte forte, o emoție negativă și neplăcută, frica este, în realitate, pentru majoritatea situaţiilor în care ne aflăm de-a lungul vieţii, principala emoţie căreia îi datorăm conservarea. Frica este utilă pentru că tocmai îndeplinește acel rol important în siguranța și integritatea noastră, prin mobilizarea energetică a organismul pentru a reacționa în fața pericolului. Pe baza fricii, fără să știm exact ce facem (sau de ce facem) reușim să ne declanșăm anumite ”protocoale” care ne securizează de acele elemente care ne pot pune viaţa în pericol. Dacă nu trăia frica, omul nu ar fi supravieţuit pe Pământ atât de mult…

Bineînțeles că nu e de dorit ca emoția de frică să ne domine, să ne paralizeze sau să ne înghețe. Și atunci, da! E nevoie de anumite demersuri psihologice sau psihoterapeutice prin care să poată fi gestionată această stare interioară. O frică nu va putea fi niciodată total eliminată, ci maxim poate fi gestionată și manageriată prin anumite mecanisme de control pentru a nu fi distructivă.

„Omul curajos nu este cel care nu se teme, ci cel care controlează această frică.” (Nelson Mandela)

Reperul de psiho…

În plin sezon de vacanță și concedii, am sesizat interesul unor oameni (bine ancorați în diverse domenii profesionale) spre accesarea unor cursuri, formări sau specializări suplimentare. Mă bucură mult acest fapt și încerc să răspund la o întrebare automată a celor care se uită cu stupoare spre acești permanenți căutători de învățare: ”cât de utilă / importantă e învățarea continuă?”

Procesul de învățare se referă la procesul de acumulare de cunoștințe și abilități într-un mediu educațional structurat (școală, universitate, laboratoare etc). Pe de altă parte acest proces se recomandă a nu fi limitat doar la astfel de etape sau anumite perioade de timp, având în vedere următoarele aspecte:

– adaptarea la schimbări: cunoștințele și abilitățile pe care le deținem la un moment dat pot deveni depășite sau ineficiente, în fața dinamicii de creștere a tot ce înseamnă lume, tehnologie, politică, comunicare, știință, social etc.

– creșterea profesională: dezvoltarea de noi abilități și cunoștinte într-un domeniu specific, ne poate ajuta sa avanăm în carieră sau să obținem noi oportunități profesionale.

– stimularea creierului: studiile arată că învățarea continuă contribuie clar la prevenirea declinului cognitiv și la îmbunătățirea funcțiilor cognitive; în plus prin acest mod ne creștem abilitățile de rezolvare a problemelor.

– adaptarea la schimbări personale: odată cu diverse etape ale vieții, pot apărea noi provocări și schimbări personale; învățarea continuă poate ajuta la o adaptare mai rapidă la aceste schimbări prin abilitățile de a face față situațiilor noi sau printr-o creativitate dezvoltată tot de procesul de învățare.

– îmbunatățirea relațiilor interpersonale: învățarea continuă susține adiacent și dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare.

În concluzie, DA! învățarea continuă este o investiție valoroasă în noi înșine!