Blog

Reperul de psiho…

”Tu chiar crezi că dacă o să mă focusez mai mult pe aspectele mele pozitive sau cum spui tu: dacă îmi asum ca fiind parte din mine aceste aspecte, o să mă simt mai bine?” (întrebare extrasă dintr-un proces psihoterapeutic al Cristinei… mulțumesc!). De fapt, e o întrebare care apare des în cabinetul meu când explic oamenilor că psihoterapia nu se referă exclusiv la tulburări, tensiuni, dezechilibre psihologice sau variate probleme existențiale, analiza traumelor, gestionarea emoților negative sau identificarea de vulnerabilități și relații toxice. Psihoterapia se focusează și pe dezvoltare: de competențe, atitudini, caracteristici sau abilități, pe structurarea și întărirea afectelor pozitive, pe asumarea punctelor forte din viața fiecăruia, pe creștere…

Și ca să răspund clar la întrebare, pot menționa faptul că foarte mulți specialiști în neuroștiințe subliniază (pe baza unor ample cercetări) că persoanele care își identifică și își asumă punctele lor forte vor fi mai antrenați în a și le utiliza în orice situație de tip provocare cu care se confruntă. În plus, acest fapt îi predispune în a fi mai puțin stresați (conștientizarea faptului că dețin în bagajul personal anumite ”instrumente” de succes pare să creeze un tampon în fața efectelor negative ale stresului și traumei, resimțite de alte persoane). Totodată, susținerea punctelor forte ale caracterului este legată de o serie de comportamente sănătoase, inclusiv a duce o viață activă, a desfășura activități plăcute și a avea un echilibru sănătos în comportamentele de hrănire sau de odihnă.

Nu în ultimul rând, autoexaminarea pozitivă și consolidarea punctelor forte sunt deosebit de utile atunci când învățăm ceva nou sau ceva despre care se credem că este dificil, determinând o percepție ridicată de autoeficacitate și control.

„Căutăm des putere şi încredere în afara noastră, dar acestea vin dinăuntru… dintotdeauna.” (Anna Freud)

Reperul de psiho…

Vacanță! Atât de bine-meritată și așteptată de foarte mulți elevi. Și totuși la o lună de la debutul vacanței, Sorin mă întreabă ”ce să fac să nu mă mai plictisesc?”.

Înainte de a oferi un posibil răspuns de ajutor lui Sorin, să definim întâi ce este plictiseala: o anumită stare mentală și afectivă negativă, în decursul căreia o persoană se simte lipsită de dorința de a face ceva. În plus, acea persoană va percepe ca dificilă trecerea timpului, dorind o anumită activare.

Există o sumedenie de teorii care încearcă să explice de ce sau cum apare acest sentiment de plictiseală, iar cele mai cunoscute se referă la:

– activitățile pe care le-am putea desfășura nu sunt îndeajuns de interesante și motivante pentru noi, astfel încât ne blocăm în a alege una…și, ne plictisim

– existența unor prea multe opțiuni de activități, poate (paradoxal!) să inhibe capacitatea de a alege și apare starea de plicitseală

– obligativitatea de a desfășura o anumită activitate, sau de a fi într-un anumit mediu, sau într-un anumit context social, fără a putea să evităm acest lucru, ne determină o stare de disconfort și saturație, care poate denatura în plictiseală

– repetarea unei anumite activități sau frica de a nu reuși noi activități pot de asemenea să inducă plictiseala

Plictiseala poate fi un răspuns normal la unele situații. Însă, de cele mai multe ori ne disconfortează. Soluțiile de depășire a plictiselii sunt destul de simple: abordarea unor preocupări noi (sau a unor medii sociale noi), diversificarea activităților din ritualul cotidian, creșterea contactelor și interacțiunilor sociale sau asumarea unor noi schimbări în propriul comportament. Un proverb asiatic spune că atunci când ești plictisit, ești plictisit un pic de tine însuți. Altfel spus cel mai ușor putem combate plictiseala cu o mică schimbare a noastră.

Reperul de psiho…

Zilnic ne confruntăm cu acțiuni sau intenții de a acționa, încadrate de anumite repere de ”bine” sau ”rău”, ”corect” versus ”incorect”, ”etic” – ”imoral” etc. Și, deseori, ne este foarte greu să alegem, să ne hotărâm, să acționăm. Pentru că este foarte greu să (ne) răspundem la întrebarea ”cum să rezolvăm o dilemă morală?” (mersi I. pentru întrebare).

Și pentru a înțelege și mai bine ce înseamnă și cum am putea rezolva o dilemă morală, vă spun că de această problemă se ocupă mulți filosofi de foarte foarte mult timp. Astfel, exemplul clasic pentru o dilemă morală este: „Ai fura o pâine pentru a-ți hrăni familia?” și este cea mai cunoscută concretizare a acestui concept. O astfel de situație presupune că o persoană poate avea un motiv moral pentru a face oricare dintre cele două acțiuni, dar, cel puțin una îi contravine unor standarde etice personale. Aceste standarde etice pot fi definite ca linii directoare, care sunt urmate, pentru a promova valorile umane (de exemplu sinceritatea, încrederea, bunătatea, corectitudinea) dar acestea nu sunt obligatorii și, mai ales, pot fi interpretate.

Fără a putea da un răspuns clar și edificator la această întrebare vreau doar să menționez că filosofia propune câteva abordări clasice, care ne pot ghida spre a depăși o dilemă morală. Abordarea utilitaristă presupune ca o persoană care nu poate să ia decizia ”cea mai buna” să se ghideze spre soluția „ cea mai puțin dăunătoare”. Bineînțeles, calculând nu doar momentul prezent, ci și efectele viitoare. Abordarea corectitudinii subliniază că cea mai bună alegere este cea care respectă drepturile tuturor celor implicați în acea problematică. Astfel apare ideea de ”binele comun” care poate să ne elibereze de presiunea de a rezolva acea dilemă morală într-un mod absolut solitar. Împreună poate reușim mai bine. Nu în ultimul rând abordarea virtuții se bazează pe faptul că acțiunile noastre ar trebui să fie întotdeauna în concordanță cu virtuțile și ghidajele etice pe care le aveam încă dinainte de a apărea această dilemă morală…

Știu că acest răspuns nu poate acoperi pe deplin întrebarea acestui articol, dar închei reperul cu o observație a lui Irvin Yalom (celebru psihanalist, psihoterapeut și scriitor), care subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu…”

Reperul de psiho…

Au trecut evaluările naționale și examenele de bacalaureat, iar sesiunile studențești anuale sau cele de licență / masterat se finalizează zilele acestea. Tocmai de aceea, astăzi, vreau să răspund la o întrebare nerostită, dar atât de insidios resimțită de unii dintre oamenii dragi mie: ”oare există viață după eșec?”. (Victor, Mina, Adela, Bea, Andrei, Raul, mă simt onorat să încerc să vă clarific această dilemă!)

S-a întâmplat (și o să se mai intâmple!) ca oricât de mult am muncit, am vrut, ne-am sacrificat, am performat, tot acel efort să se fi transformat, la un moment dat, într-un eșec. Poate am ratat o relație, poate nu am performat prea bine la câteva examene, poate am picat a n-oară carnetul de șofer, poate tocmai am fost concediați sau am dus în faliment propria companie, poate am stricat o prietenie de 10 ani sau poate am suferit un accident auto pentru că vorbeam la telefon…

Un lucru pe care îl învățăm cu toții de la o vârstă fragedă este cât de amar și dăunător este eșecul, care indiferent de toate instanțele pozitive pe care le-am implicat, are puterea de a ne schimba viața. Un eșec are tendința de a ne deforma puternic stima de sine și ne imprimă senzația că nu suntem buni de nimic. Să vezi dincolo de efectele eșecului sau să depășești un astfel de moment, e dificil…

Pe de altă parte o mulțime de antreprenori de mega-succes (aș aminti aici doar de Elon Musk sau Jeff Bezos) au un discurs atât de liniștitor despre eșecuri: „dacă nu eșuezi, nu te dezvolți, nu inovezi, nu te adaptezi”. E oare doar o acțiune de marketing sau PR această abordare?! Personal, cred cu tărie că acest concept de ”eșec” este supraevaluat ca și consecințe negative. Mai ales pe termen mediu și lung. Pentru că din această perspectivă eșecul este o cheie a dezvoltării personale prin energia pe care ne-o oferă în a învăța (tocmai din acel eșec) sau de a ne adapta. Și vreau să subliniez încă un citat celebru: „succesul nu înseamnă absența eșecurilor; este abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără a pierde entuziasmul” (Abraham Lincoln).

Așa că DA! Există viață după eșec și chiar viață de succes! Tot ce trebuie să facem este să asimilăm durerea eșecului, fără a o generaliza sau interioriza la tot Eul nostru sau la tot parcursul nostru existențial, să redefinim planul de viitor în care ne înscriem pe baza învățăturilor obținute, să cerem ajutorul fără a ne pierde încrederea în noi înșine și să ne înconjurăm de oameni motivanți și susținători.

(potrivit înregistrărilor, după ce a inventat becul, Thomas Edison a spus: „Nu am eșuat de 1.000 de ori. Becul a fost o invenție care a necesitat 1.000 de pași”)

Reperul de psiho…

Sub auspiciile emoționale ale amplelor manifestări ale Festivalului Internațional de Teatru FITS Sibiu am primit de la un adolescent o întrebare tare profundă ”Oare care au fost primii oameni care au jucat teatru și pentru ce au făcut acest lucru?”

Teatrul își regăsește rădăcinile în zona de antichitate. Cuvântul „teatru” provine atât din limba greacă (“theatron”), cât şi din cea latină (“theatrum”), rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”. Cuvântul desemna un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să observi și avea inspirația din manifestările în care unii oamenii dansau în jurul altarului lui Dionisos în timp ce alții se uitau la ei. Prima „scenă” era un simplu cerc pe iarbă, aflat de regulă la poalele unui deal sau a unei coline, astfel ca spectatorii, aflaţi pe deal, să poată vedea „spectacolul”.

Cum arătau primele „piese” de teatru în acele vremuri? Se pare că acele manifestări închinate zeului Dionisos (zeul recoltelor, ogoarelor dar și al viilor și vinului!) presupuneau cântăreţi individuali (unii purtând măşti de ţap – „tragos”, de aici provenind și termenul „tragedie”) sau coruri (conduse de „corifei”) care cântau imnuri, despre viața zeului incitând la dans și voioșie. Ulterior au apărut și texte vorbite, schimburi de replici sau momente în care un cor cânta o poveste, în timp ce unii actorii mimau anumte roluri.

De ce au apărut aceste manifestări primare ale artei teatrale? Din aceleași motive pentru care teatrul coexistă și astăzi și animă atât de mulți oameni și în prezent, pentru că prin teatru:

– ne putem exterioriza, amplifica sau exersa anumite sentimente (efectul de catharsis)

– avem posibilitatea de a crea, enunța, împărtăși anumite oglinzi sociale despre noi înșine, alții, societate etc, prin care putem înțelege mai bine rolul lor

– creem modalități noi de educare și transmitere de cultură

– cunoaștem și socializăm cu alte persoane

– ne destindem

– ne dezvoltăm personalitățile…

Reperul de psiho

”Oare există oameni care să nu fi mințit niciodată?” (întrebare oarecum retorică a Dianei – 21 ani); mersi de întrebare! O să încerc să ofer un răspuns mai larg la întrebările subsidiare: de ce mint oamenii?, care sunt motivele pentru care atât de des / atât de mulți oameni apelează la acest tip de comportament?

Trăim într-o lume / o perioadă în care minciuna a devenit o experiență destul de uzuală și nu mă refer aici doar la figuri politice aflate în campanii electorale, la vânzători de produse pe care ni le prezintă cât mai atractiv indiferent de realitate sau la avocați aflați în serviciile unor personalități dubioase. Întâlnim minciuni în bucătărie, când un copil spune mamei că s-a săturat, doar ca să fugă mai repede la joacă, în birou unde angajatul se scuză că a pierdut autobuzul deși nu s-a putut da jos din pat, în magazin unde vânzătoarea nu mai găsește încă o pereche de pantofi, deși, de fapt, s-a săturat să mai caute în depozit… și așa mai departe, cu atât de multe exemple…

Minciunile îmbracă extrem de multe forme (de la omisiunea involuntară a detaliilor până la denaturarea voluntară a adevărului) iar scopul acestui comportament poate fi, de asemea, extrem de variat:

– auto-aparare: mulți oameni mint pentru că vor să se protejeze de o situație conflictuală sau pentru a evita anumite consecințe neplăcute (un elev își ascunde notele slabe pentru a nu fi nevoit să justifice, să explice sau să se confrunte cu o potențială pedeapsă).

– pentru a nu răni sentimentele altora: decât să rănească sau să îngrijoreze unii oameni, deformează adevărul (o femeie ar putea minți în legătură cu costul pantofilor pe care i-a cumpărat pentru a nu creea invidie sau a jigni cercul ei de prietene)

– pentru protejarea propriilor sentimente: mulți oameni mint pentru a-și proteja propria stimă de sine sau alte emoții personale (un om care a ratat un interviu de angajare poate ușor să spună: „oricum nu am vrut acea slujbă”).

– pentru a păstra un secret (hai să ne gândim la petrecerea-surpriză a celui mai bun prieten sau la cadoul de Crăciun al copilului nostru).

– pentru a prezenta o imagine (mai) bună: mulți oameni doresc să își afișeze o imagine personală puțin mai altfel (la un interviu de angajare de câte ori nu am exagerat anumite chestii despre noi pentru a impresiona intervievatorul).

– pentru a manipula pe alții: din copilărie învățăm foarte repede că putem manipula pe cei din jur, iar ulterior asta ni se pare o dovadă de inteligență personală sau o abilitate crescută de diplomație (un copil va minți că fratele lui l-a bătut doar pentru ca fratele să nu primească dreptul de a se uita la desene animate).

Și, pentru că psihologia umană este infinită, putem identifica multe alte scopuri pentru comportamentul de ”a minți” (din plăcere, de neștiință, pentru că am mai mințit și nu vrem acum să recunoaștem acest lucru, pentru că ne este frică, de rușine, pentru a proteja pe altcineva etc). Iar toată această pleiadă imensă de motive ne îndrumă să credem că nu există o persoană care (voluntar sau nu) să nu fi utilizat niciodată acest comportament. Acesta este adevărul! Sau?!….

Reperul de psiho

”Ce este cu adevărat IQ-ul și cât de important este pentru dezvoltare?” (dilemă pusă în cuvinte de David – 12 ani, în urma vizionării unor filmulețe de pe net în care se ”întreceau” mai multe persoane pentru a dovedi că au cel mai mare IQ; mersi de întrebare!)

QI sau IQ reprezintă acronimul conceptului ”intelligence quotient” (coeficient de inteligență) și reprezintă în fapt un scor derivat din unul sau mai multe teste standardizate prin care se încearcă măsurarea inteligenței.

De-a lungul timpului, înainte ca testele de IQ să fie concepute, au existat numeroase moduri de clasificare și ierarhizare a oamenilor din punctul de vedere a capacităților lor de inteligență pe baza observării comportamentelor lor de zi cu zi sau analizându-se anumite structuri specifice: creativitate, viteză de calcul, memorie etc. Apropo: conceptul de inteligență este încă atât de dificil de definit și standardizat, deși a preocupat cercetătorii din cele mai vechi timpuri. O definiție oarecum generală a inteligenței ar putea fi un set de aptitudini generale ale unui individ de a-și adapta conștient gândirea, experiențele și bagajul informațional deținut la noi cerințe și condiții ale vieții. Așadar, un om poate fi considerat inteligent atunci cand este capabil să își structureze rapid comportamentul în funcție de mediu și context, găsind soluții eficiente la situațiile cu care se confruntă, pe baza tuturor noțiunilor pe care le deține.

Astfel, putem spune că în largul concept de inteligență putem regăsi abilități cognitive de a învăța, de a înțelege și utiliza logica și rațiunea, capacități de a identifica tipare, de a clasifica, de a planifica, de a inova, de a rezolva probleme, de a lua decizii, de a reține și procesa informații, de a comunica sau folosi variate limbaje etc. Exact din cauza acestei complexe liste de atribute specifice conceptului de inteligență, actualmente există o sumedenie de teste care încearcă să măsoare anumite aspecte din aceste caracteristici sub numele de teste de inteligență, care determină QI-ul. Și tot din această cauză foarte multe teste de stabilire a QI-ului sunt considerate insuficiente sau invalide, nereușind să acopere bogatul spectru al inteligenței: măsoară o serie limitată de abilități cognitive.

Cu toate că marea majoritate a specialiștilor nu mai pun semnul egal între QI și inteligență, putem spune că acest coeficient poate să previzioneze anumite caracteristici de dezvoltare și reușită a oamenilor. Pentru creșterea QI-ului (indiferent prin ce test este identificat) recomand: activități de învățare continuă, lectură frecventă, socializare, ascultare de muzică și multă joacă: de la scrabble, sudoku, rebusuri și integrame, până la variate forme de jocuri de strategie, gândire, analiză, memorie sau viteză de reacție. Ok, David?

Reperul de psiho…

”De ce părinților mei nu le place același tip de muzică pe care îl ascult eu cu mare plăcere? Și invers…” (fabuloasă întrebare! mersi mult Paul,15 ani).

Cel mai pertinent răspuns la această întrebare începe cu cuvântul ”probabil”. Iar apoi sunt câteva variabile deosebit de importante care se combină pentru răspunsul final:

1. există teorii care spun că dezvoltarea gusturilor muzicale se oprește undeva după vârsta de 35 – 40 ani (acest aspect fiind asumat inteligenței fluide… poate cu altă ocazie mai în detaliu cu acest concept). Deci, clar că după o anumită vârstă oamenii nu mai pot înțelege și gusta din noi experiențe muzicale…

2. cultura muzicală cu care ne petrecem primii ani de viață influențează enorm gusturile muzicale ulterioare. Nolan Glasser (compozitor, muzicolog și cercetător) explică: fiecare copil nou-născut este pregătit să vorbească orice limbă sau să emită orice sunet pentru sutele de limbi care există… Dar această capacitate devine tot mai limitată (în special în primii ani de viață). Sinapsele generate în creier de ascultarea vocilor de către bebeluși o să accentueze anumite sunete și combinații de sunete și va exclude altele. Ceva extrem de asemănător se întâmplă și cu muzica. Primele combinații muzicale ne construiesc gusturile de mai târziu…

3. există teorii care afirmă că muzica pe care am ascultat-o de-a lungul vieții ne ”deformează” percepția și ne stabilește gradul de plăcere pentru unele melodii noi, fie prin similitudine – plăcere, fie prin contrast – neplăcere..

4. în perioada adolescenței (dar nu numai!) ne creăm și structurăm identitatea individuală personală. Pe care o dorim cât mai distinctă de cea a părinților noștri. Iar muzica este un mod atât de la îndemână pentru a ne defini ce și cum suntem…

Reperul de psiho

”Care este diferența dintre frică și fobie? Prietenii îmi spun că am toate ”fricile Pământului”… oare e chiar așa?!” (dilemă pentru care a venit în cabinet o doamnă de 26 de ani)

Frica este un răspuns emoțional normal la momentul perceperii unui pericol iminent. Este o reacție de protecție și supraviețuire care ne pregătește să răspundem cât mai adecvat la o anumită amenințare, contribuind substanțial la obiectivul ancestral de a supraviețui – a fi în siguranțăl. Frica poate fi provocată de o varietate de stimuli, cum ar fi situații periculoase, evenimente traumatizante, obiecte sau animale înfricoșătoare, anxietate socială sau teamă de eșec. Pe măsură ce ne dezvoltăm, învăţăm ce e periculos şi cum putem face față anumitor pericole. Sau ce măsuri adaptative putem iniția atunci când ne confruntăm cu astfel de trăiri.

Fobia este o tulburare mai amplă de anxietate caracterizată printr-o trăire intensă și irațională față de un obiect, o situație sau un stimul specific. Diferenţa între fobie şi frică este că fobia nu are măsură. Persoanele care suferă de fobii experimentează o frică copleșitoare și persistentă în fața obiectului sau a situației care le provoacă teama, chiar dacă acesta nu prezintă un pericol real sau imediat (insecte, spații închise, înălțime, de a vorbi în public, de a experimenta ceva nou etc). Iar acest dezechilibru poate deturna sever viaţa acelei persoane şi o poate sili să ia măsuri extreme pentru a evita situaţiile asociate cu fobia respectivă. Ca formă de suport, psihoterapia se concentrează pe reducerea răspunsului anxios la obiectul sau situația declanșatoare, persoanele câștigând o mai mare toleranță și adaptabilitate.

Pe de altă parte, nimeni nu poate ”avea toate” fobiile recunoscute… literatura de specialitate definește circa 400 de astfel de fobii, dintre care unele extrem de neobișnuite. De exemplu nomofobia – frica de a rămâne fără telefon mobil, horofobia – teama de a dansa, catisofobia – teama de a sta așezat sau chrometophobia – frica de… bani…

”E adevărat că folosim doar circa 10% din capacitatea creierului nostru?” (mulțumesc Andrei – 10 ani – de întrebare!)

Foarte multă lume crede, chiar și în prezent, în acest mit ”al celor 10 (maxim 20) de procente”. În plus, acest mit avea și un corolar care enunța faptul că persoanele cu o capacitate mentală mai apropiată de 100% din capacitatea creierului pot avea anumite abilități precum telechinezie, teleportare, levitație, citirea gândurilor sau chiar controlarea personalității altor persoane. În fapt este vorba de un alt mit. Pe deplin utilizat de industria cinematografică sau artele ”fantasy”…

Adevărul este că, de fapt, ne folosim întregul creier cu toată capacitatea sa. Toate ariile creierului au câte o funcție (cel puțin câte una) și noi apelăm la aceste funcții pe parcursul întregii noastre vieți. Când mergem, mâncăm, învățăm, scriem, jucăm ori privim fotbal sau dormim.

Printr-o sumedenie de analize și aparatură imagistică de înaltă fidelitate, se poate vedea creierul la treabă. Și se poate observa cum diferite zone ale creierului se activează chiar și în timpul celor mai simple mișcări ale corpului. Nu folosim toată capacitatea creierului la fiecare moment al zilei sau activități personale, dar asta în nici un caz nu înseamnă că folosim doar 10% din capacitatea acestuia.