Categorie: Dictionar de fericire

Vara se apropie cu paşi (parcă prea) repezi de final. Şi odată cu ea perioada clasică de vacanţe sau concedii. În câteva zile, şcoala va reîncepe, iar vacanţa cu zilele ei libere, pline de joc şi voie bună, va fi doar o amintire. De asemenea, pentru cei ieşiţi din sistemul de învăţământ, culorile şi aromele vibrante ale acestei veri sau orice tip de experienţe asociate cu relaxarea concediilor, vor fi subiecte de discuţii cu colegii de la locul de muncă pentru o scurtă perioadă, şi… gata… Cam aceasta e “reţeta” clasică a finalului de vacanţă/concediu. Astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun să schimbăm un pic scenariul.

Amintire = 1. Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru, a unui eveniment din trecut. 2. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. (dexonline.ro)

Toate informațiile din interiorul și exteriorul corpului nostru ajung la nivelul creierului şi sunt procesate specific, creierulul transmiţând rapid anumite feedback-uri de răspuns. Pe de altă parte memoria implică capacitatea de a păstra și de a ne aminti anumite astfel de informații şi răspunsurile comportamentale pe care le-am experimentat la un moment dat. Grație memoriei, ființa noastră psihică, dobândește continuitatea identității în timp. Fără funcţia memoriei, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de niciun fel de experiență elaborată. Am fi permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea, devenind, în fapt, imposibilă. 

Amintirile (principalul instrument al memoriei) sunt importante şi puternice, pentru că ne modelează în mod activ experiențele, relațiile și poveștile noastre de viață. În plus, cercetătorii care studiază procesul memoriei au stabilitmodul în care calitatea emoțională a unei amintiri – indiferent dacă este pozitivă sau negativă – afectează starea psihică prezentă a fiecăruia dintre noi. Creierul gestionează informații pozitive și negative în diferite emisfere, declară Clifford Nass, profesor de comunicații la Universitatea Stanford, subliniind faptul că emoțiile negative necesită mai multă procesare mentală decât cele pozitive – ceea ce ne face să ne amintim evenimentele negative mai clar decât ne păstrăm amintirile pozitive. Suntem structuraţi să ne amintim mai uşor lucrurile care au legătură cu durerea. Acesta este sistemul nostru de avertizare străvechi, foarte eficient conceput și reglat fin de evoluție pentru a ne menține în siguranță. Pe principiul: dacă ne amintim de lucrurile care ne-au cauzat probleme, este mult mai probabil să le evităm și să ne menținem în viață. Acesta este un lucru grozav pentru supraviețuirea noastră, dar nu un lucru atât de încântător pentru starea noastră.

Totuşi neuro-cercetătorii spun că: atunci când ceva ne amintește de un eveniment care ne-a făcut să simțim durere, frică, tristețe, avem tendința de a re-experimenta într-o anumită măsură acele emoții. Şi, în baza aceluiaşi principiu, amintirile pozitive ne induc un factor de bine, chiar dacă, în mod spontan le accesăm mai dificil. Cercetări recente ale Institutului de cercetare a fericirii din Danemarca sugerează că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe focusarea de amintiri plăcute. Fondatorul Institutului, Meik Wiking, spune că acest lucru se datorează faptului că amintirile fericite au puterea de a contracara multe emoții și sentimente negative – cum ar fi singurătatea și anxietatea. 

Capacitatea noastră de a ne aminti într-o manieră pozitivă ne dă puterea de a gândi și de a încerca strategii creative și de rezolvare a problemelor. De asemenea, poate reduce îngrijorarea cu privire la evenimentele viitoare de temut. Un studiu destul de recent (sfârşitul anului 2020) a arătat că 78% dintre americanii care și-au făcut timp pentru a reflecta la evenimentele trecute plăcute s-au simţit mai în confort în perioadele stresante. Mai mult chiar cercetătorii au descoperit că: „oamenii care și-au amintit adesea experienţe plăcute au fost mai predispuși să fie de acord cu faptul că au speranță în ceea ce le rezervă viitorul post-pandemie (44%), în comparație cu cei care rareori (20%) sau niciodată (14%) nu s-au concentrat înapoi la evenimente trecute pozitive.”

Evocarea amintirilor pozitive este enorm de puternică pentru că, atunci când ne aflăm într-o perioadă de suferință, astfel de amintiri sunt primele lucruri care dispar și avem un simț distorsionat al lumii noastre, unde totul devine brusc gri şi parcă nimic nu mai aduce bucurie, nimic nu mai contează… (este bine cunoscut faptul că persoanele aflate în depresie își amintesc cu ușurință doar amintirile negative).

Capacitatea noastră de a ne aminti pozitivul nu este la fel de ușor declanșată ca și în cazul negativului, dar cercetările au descoperit că, pe baza unui anumit efort deliberat, putem schimba acest lucru și putem folosi amintirile pozitive pentru a ne consolida sănătatea mintală. Rememorarea amintirilor pozitive crește activitatea cerebrală în regiunile cortico-striatale ale creierului (implicate în procesarea recompensei) și în regiunile prefrontale (cu funcţii în reglarea emoțiilor). Pentru a combate acea părtinire spre negativitate, trebuie să facem un efort să observăm și să ne amintim experienţe bune, plăcute. Să petrecem mai mult timp reflectând asupra aspectelor pozitive.

Aşa că, acum, spre sfârşitul vacanţei, pentru a cultiva sentimente pozitive prin amintiri pozitive, vă propun să vă gândiți la o amintire pozitivă recentă și extindeți-o spre fiecare dintre simțurile voastre. Cu deschidere lăsaţisentimentul să se imprime în voi şi bucuraţi-vă de acea amintire pentru câteva clipe. Orice element pe care creierul îl readuce în prezent prin amintiri cu sentimente pozitive va tinde să re-evoce acele sentimente din nou. Uneori, pentru a ne redimensiona într-o zonă de confort şi plăcere, nu trebuie să facem decât să ne amintim reuşite, experienţe sau trăiri frumoase, clipe sau companii plăcute, locuri sau mâncăruri fermecătoare, vacanţe încântătoare…

De foarte mult timp conceptele de tipul timp liber, vacanță sau relaxare, includ, pentru mine, și conceptul de lectură. Îmi place să citesc și să discut sau să dezbat teme din diverse cărți de beletristică, să îmi caut modele de gândire sau acțiune în eroi livrești, să mă desfăt cu frumusețea sau să mă împlinesc cu experiențele a cât mai multor autori, oameni, semeni. Și pentru că mă regăsesc atât de plăcut în acest obicei, astăzi vreau să vă prezint în pagina Dicţionarului de fericire unul dintre genurile mele preferate de lectură. Plus o serie de întrebări pe care mi le-am auto-adresat cu privire la această specificitate.

Distopie = 1. Anomalie care constă în situarea unui organ anatomic în alt loc decât cel normal. 2. Termen modern construit prin opoziție cu utopie și care se aplică unei lumi imaginate și negative. (dexonline.ro)

Construit în deplină opoziție cu conceptul de utopie (concept ce se referă la imaginarea unei lumi viitoare ideale), distopia desemnează perspectiva unei lumi eșuate. O distopie (avînd ca termeni alternativi anti-utopie sau contra-utopie) reprezintă în esență antiteza unei societăți umane generale fericite. O societate distopică se definește în cele mai dese cazuri prin prezența unei forme de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social.

Cuvântul utopie provine din cuvintele grecești „ou”, care înseamnă „nu” și „topos”, care înseamnă „loc”. Încă de la concepția sa inițială, utopia definea un loc la care nu putem decât să visăm, un adevărat paradis. Distopia, care este direct opusul utopiei, este un termen folosit pentru a descrie o societate utopică în care lucrurile au mers prost. Atât utopiile, cât și distopiile literare împărtășesc caracteristici ale scrierii științifico-fantastice și ale fanteziei și ambele sunt de obicei plasate într-un viitor în care tehnologia, organizarea socială sau anumite caracteristici și experiențe speciale au fost folosite pentru a crea anumite condiții de viață perfecte. Ce mă atrage în mod personal (și cred că un pic și profesional, ca psihoterapeut) în lecturarea acestui gen este faptul că, în general, nu pe cadrul distopic este pus accentul scrierii, ci mai degrabă pe psihologia și emoțiile personajelor care trăiesc în astfel de condiții.

Paradoxul acestei forme literare este că pornește întotdeauna din dorința sau viziunea creării unei lumi mai bune, utopice, dar transpunerea faptică în realitate, transformă orice utopie în distopie. Morala ar putea fi tocmai că orice conformare universală, din partea tuturor cetățenilor planetei e pur și simplu imposibilă. Sau mai cutremurător: e imposibil să fie structurată o lume perfectă pentru toți oamenii.

După părerea specialiștilor în critică și istorie literară, scrierile distopice sunt adesea folosite pentru a atrage atenția asupra anumitor aspecte actuale ale societății, mediului, politicii, economiei, religiei, psihologiei, eticii, științei sau tehnologiei. Distopiile sunt o modalitate prin care autorii își împărtășesc preocupările despre societate și umanitate și servesc, de asemenea, pentru a avertiza membrii unei societăți să acorde atenție realității în care trăiesc sau pentru a-i conștientiza de modul în care lucrurile pot merge din rău în mai rău fără ca nimeni să-și dea seama ce s-a întâmplat.

Întregul univers distopic (literatura, filmele, jocurile video) a explodat în popularitate în ultimii ani. De la începutul pandemiei, distopia, apocalipsa, filmele, cărțile și jocurile au fost extrem de populare”, explică profesorul Susan Watkins de la Școala de Studii Culturale și Umanistice de la Universitatea Leeds Beckett (Anglia), expert în scris post-apocaliptic. Și tot ea subliniază că acest lucru se datorează faptului că trăim vremuri apocaliptice și distopice, iar oamenii vor să vadă rezolvat în anumite forme imaginative, ceea ce experimentează.

Poate părea contraintuitiv, recunoaște Watkins: „… oamenii ar dori să scape de realitatea întunecată din jurul lor urmărind povești de succes”, dar, de fapt, „când realitatea este la fel de întunecată precum a fost în timpul pandemiei”, consumul de povești distopice (sub orice formă ar fi ele) poate deveni o adevărată nevoie pentru oameni. „Este aproape ca și cum ai procesa o traumă”, explică ea. Astfel de povești distopice „ne permit să ne gândim la ceea ce se întâmplă cu adevărat” și ne imprimă anumite întrebări existențiale importante privind problemele cu care ne confruntăm:

• niveluri ridicate de inegalitate economică
• creșterea drastică a puterii și influenței corporative
• supravegherea în masă a cetățenilor
• automatizarea și tehnologizarea din jurul nostru versus etica acestora
• asumarea corectă a raportului de control uman versus natură

Cele mai bune texte distopice preiau ceva care există deja în societatea noastră și îi intensifică efectul sau puterea, și, astfel, ficțiunea distopică ne poate ajuta să înțelegem de ce ”este normal” să ne fie frică de anumite lucruri. Distopiile ne pot ajuta să ne gândim la specificul unor scenarii de coșmar, fără a trebui să le trăim. În plus, cercetătorii acestui gen literar subliniază că poate exista chiar și o legătură directă între consumul de emisiuni distopice și structurarea potențialului de adaptare a fiecăruia. Ficțiunea distopică ne ajută să ne gândim cum ar putea fi realitatea și ne arată cum ar putea oamenii să facă față adversității.

În multe cazuri, poveștile distopice le prelucrăm fiecare într-un mod personal ca pe niște povești de avertizare care ne obligă să ne reexaminăm valorile interne în relație cu cei din jurul nostru, să reflectăm asupra propriilor noastre acțiuni, să ne conștientizăm rolul personal în proximitatea socială… să fim mai atenți pentru a fi mai buni…

… printr-un fericit context, în acest weekend am fost în preajma a o mulţime de specialişti, artişti şi iubitori de flori. Cu amintirea de culori, nuanţe, parfumuri, forme, tonuri, miresme sau texturi atât de unice, vreau să vă propun ca pagina Dicţionarului de fericire să fie despre minunăţiile de lângă noi şi câte ceva desăre influența psihologică a florilor asupra noastră.

Floare = 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori. (dexonline.ro)

Fără a intra în specificul biologic a ceea ce înseamnă o floare, cu tot parcursul său de dezvoltare, de la înmugurire până la producerea de seminţe sau fructe, şi uitându-ne doar la ceea ce orice om înţelege în limbaj cotidian ca floare, trebuie să subliniem că florile au fost permanent asociate cu frumusețea, naturaleţea și multe sentimente, fiind un dat atât de natural dar valorificat atât de special de noi şi înaintaşii noştri.

Hai să ne amintim un moment când cineva ne-a oferit flori…sau un moment în care am dăruit altcuiva… Clar că o să rememorăm succint şi cât de bine ne-a făcut să ne simțim acel gest. Cum şi de ce florile au puterea de a ne face fericiți? De ce culorile, formele și formele lor unice ne aduc pozitivitate și vibrații bune?

În primul rând să ne uităm la pricipalele substanțe chimice care determină creierul nostru să fie fericit: dopamina, oxitocina și serotonina. Iar studiile privind creşterea sau primirea de flori subliniază că aceste comportamente stimulează eliberarea acestor trei substanțe chimice. Dopamina este de obicei stimulată atunci când se așteaptă o recompensă. Astfel, dopamina este eliberată treptat atunci când cultivăm sau observăm în mai multe zile o plantă şi se așteaptă înflorirea ei. Oxitocina este stimulată de sentimentele de încredere, atașament sau solidaritate, iar primirea sau oferirea de flori atinge cel puţin unul dintre aceste sentimente. Nu în cele din urmă, serotonina se eliberează când ne este validată importanța socială, şi, prin primirea de flori avem parte şi de astfel de confirmări.

Conform cercetărilor comportamentale efectuate la Rutgers, Universitatea de Stat din New Jersey, prezența florilor declanșează emoții de fericire, sporește sentimentele de satisfacție în viață și afectează comportamentul social într-o manieră pozitivă mult peste ceea ce se crede în mod normal. În acest studiu de circa un an de zile, o echipă de cercetători a explorat legătura dintre flori și satisfacția vieții privind răspunsurile comportamentale și emoționale ale participanților la primirea / oferirea florilor. Iar rezultatele au aratat că florile sunt un moderator natural și sănătos al stărilor de spirit. „Bunul simț ne spunea că florile ne fac fericiți”, a spus dr. Haviland-Jones, coordonatorul cercetării, “acum, şi știința ne arată că florile au efecte pozitive puternice asupra bunăstării noastre emoționale.”

Un alt studiu de la Universitatea din Bretagne a evidenţiat niște observaţii interesante. În primul test, cercetătorii au recrutat un grup de femei pentru a viziona un videoclip cu un bărbat care vorbește despre mâncare. Jumătate dintre femei vizionau filmul într-o cameră cu trei vaze goale, în timp ce cealaltă jumătate stătea într-o cameră cu trei vaze pline cu flori. La finalul videoclipului, femeile au fost rugate să evalueze atractivitatea bărbatului. Poate incredibil, dar bărbatul a fost vazut mai atrăgător de către femeile care stăteau în camera cu flori. Ulterior cercetarea a vizat un test similar, dar a adus femeile într-o sală de așteptare cu un bărbat. Din nou, jumătate din camere aveau flori și jumătate nu. Bărbatul le-a cerut femeilor numerele de telefon, iar 80% dintre cele aflate în camera cu flori s-au conformat, în timp ce femeile din cameră fără flori au răspuns pozitiv doar circa 50%. Autorii studiului au recunoscut clar “încă nu știm exact ce îi determină pe oameni să se comporte diferit atunci când florile sunt prezente, dar este clar că o fac…”

Există încă diferende între cercetătorii care studiază comportamentul uman în prezenţa florilor, principalele opinii fiind: oamenii oferă flori pentru ca acest lucru este o normă socială versus facem cadou flori pentru că vrem să le arătăm oamenilor că ne pasă de ei sau oferim flori cadou pentru că dorim sa transmitem o emoţie sau o idee. Personal (şi profesional) înclin spre a doua variantă. Cu atât mai mult cu cât cultural, florile ne-au însoţit permenent de-a lungul întregii noastre istorii umane. Un înțeles special al florilor a fost atribuit de mii de ani și o anumită formă de floriografie (limbajul florilor) a fost practicată în culturile tradiționale antice din Europa, Asia și Africa. Astfel plantele și florile au fost folosite ca simboluri importante în mitologia, folclorul, religia, sonetele și piesele antice ale grecilor, romanilor, egiptenilor și chinezilor. Odată cu dezvoltarea ştiinţei privind studiul vieții și al tuturor organismelor vii, biologia, interesul pentru floriografie a crescut masiv în timpul secolului al XIIX-lea cu predilecţie în Anglia, Suedia şi Franţa, apărând chiar compendii sau dicţionare privind limbajul florilor, adesea, definițiile derivând din aspectul sau comportamentul plantelor în sine. Semnificațiile din spatele anumitor flori au fost influențate de felul în care oamenii le vedeau sau de modul în care erau folosite. Semnificația sau simbolistica atribuită unor flori era specifică şi variată fiecărei culturi, fiecare floare având asocieri multiple, enumerate în multiplele dicționare florale locale, dar a apărut şi un relativ consens asupra semnificației florilor comune.

Emoțiile noastre sunt atât de importante și, uneori, ne este greu să fim în ton pozitiv datorită stresului, oboselii, stresorilor sau agitaţiei din jurul nostru. Ceea ce e important să ne aducem (cât mai des aminte) este faptul că florile ne pot ridica starea de spirit şi să ne apropie incredibil de mult de stările noastre personale de fericire.

După cum v-am mai spus, articolul privitor la toleranţă, scris acum cateva săptămâni, a primit foarte multe feedback-uri interogative despre nuanţele, perspective sau limitele acestui concept. Poate cea mai dificilă astfel de întrebare era legată de raportul dintre propria persoană şi cei din jur sau cât de mult să oferim toleranţă altor persoane în raport cu sinele nostru. Ca atare, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va fi focusată pe un concept foarte aproape de noi înşine, dar pe care uneori îl uităm, ignorăm sau îl negociem nespecific…

Sine = 1. pronume servind de complinire; 2. el însuși; 3. ființă, fire (dexonline.ro)

O definiţie atât de succintă pentru un concept atât de mare. Bineînţeles că pentru mine ca psiholog şi psihoterapeut conceptul de ”sine” are o însemnătate mult mai bogată şi complexă. Pe scurt, acest “sine” regăsit şi în formulări de tipul construcţie de sine, identitate de sine, perspectivă de sine sau structură de sine este o colecție de credinţe despre propria persoană, fiind un termen general folosit pentru a se referi la modul în care cineva se gândește, se priveşte, se evaluează sau se percepe.

Conceptul de sine reprezintă o idee generală pe care o avem despre noi înşine, despre cine, ce sau cum suntem: din punct de vedere fizic, emoțional, social, spiritual sau în ceea ce privește orice alt aspect care ne caracterizează. Sinele este o structură dinamică bazată pe acumularea de cunoștințe despre propria persoană referite la trăsături de personalitate, caracteristici fizice, abilități, valori, roluri sociale şi relaţionale etc.

Renumitul psiholog umanist Carl Rogers considera că sinele este alcătuit din trei dimensiuni diferite:

– sinele ideal: se referă la imaginea sau structura de tip “persoana care vrem să fim”; este cine, ce sau cum ne imaginăm să fim, dacă am fi exact așa cum ne-am dori; această dimesiune va viza atributele sau calitățile pe care vrem să le dezvoltăm sau evidenţiem; gradul de potrivire între modul în care ne vedem și ceea ce am vrea să fim ne va oferi în raport direct energie, încredere sau disponibilitate în viaţa de zi cu zi.

– imaginea de sine: surprinde modul în care ne vedem pe noi înşine în prezent; acest lucru nu trebuie să reflecte neapărat realitatea (de exemplu o persoană cu anorexie care este slabă poate avea o imagine de sine în care crede / se vede că este grasă); această dimensiune este afectată de mulți factori, cum ar fi influențele parentale, prietenii, mass-media, relaţiile sociale etc.

– stima de sine: cât de mult ne place, ne acceptăm și ne prețuim contribuie la conceptul de sine; stima de sine se referă la măsura în care ne place, acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine sau cât de mult ne prețuim; această dimensiune implică întotdeauna un anumit grad de evaluare și putem avea o viziune pozitivă sau negativă despre noi înșine (fiecare cu efectele specifice).

Multe studii psihologice subliniază că adesea ne percepem pe noi înșine în același mod în care ne percep ceilalți pe noi. Această tendință a fost denumită sinele oglindă, iar explicaţia acestui proces este simplă: conceptul de sine este puternic influenţat de interacțiunile sociale, deoarece suntem preocupați de modul în care ne văd ceilalți. „Eul” nostru se schimbă permanent în funcție de rolul social pe care îl jucăm (de exemplu, conceptul nostru de sine poate fi diferit în contextul relației noastre profesionale față de atunci când suntem în vizită la nişte prieteni). Pe lângă membrii familiei și prietenii apropiați, oricare alte persoane din viața noastră pot contribui la identitatea noastră de sine. În plus, conceptul de sine poate fi dezvoltat și prin poveștile pe care le auzim, iar mass-media joacă, de asemenea, un rol important prin promovarea de tipare, idealuri sau moduri considerate benefice sau chiar ideale de “a fi”. Din acest punct de vedere sinele nostru va fi foarte sensibil la:

-reacţia celorlalţi: dacă oamenii ne admiră, ne flatează, ne caută compania, ascultă cu atenție și sunt de acord cu noi, avem tendința de a dezvolta o imagine de sine pozitivă; dacă ne evită, ne neglijează, ne spun lucruri despre noi pe care nu vrem să le auzim, ne dezvoltăm o imagine de sine negativă.

– comparaţia cu alţii: dacă oamenii cu care ne comparăm (grupul nostru de referință) par a fi mai de succes, mai fericiți, mai bogați, mai bine decât noi înșine, avem tendința de a dezvolta o imagine de sine negativă, iar dacă au mai puțin succes decât noi, imaginea noastră va fi pozitivă.

– roluri sociale: unele roluri sociale au prestigiu, de exemplu, medic, pilot de avion, prezentator TV, artist… și acest lucru promovează stima de sine.

– identificare: rolurile pe care le trăim alături de alţi oameni devin parte din personalitatea noastră, adică ne identificăm cu pozițiile pe care le ocupăm, cu condiţionările şi limitările lor.

Pe de altă parte ştim cu toţii că avem tendința de a ne plăcea de oamenii care sunt cât de cât asemănători cu noi. Iar acest lucru în combinaţie cu sinele nostru (şi tot mecanismul său de dezvoltare) va contribui la gradul şi măsura de a tolera, accepta pe cineva. De fapt când tolerăm pe cineva, clar că propriul sine ne este “chestionat” din prisma următoarelor aspecte:

• validare consensuală: întâlnirea cu oameni care împărtășesc atitudinile noastre ne face să ne simțim mai încrezători în propriile noastre atitudini despre lume; (dacă ne place de o echipă de sport, întâlnirea cu un coleg admirator al aceleiaşi echipe ne va da satisfacţie si încredere în preferinţa personală).
• auto evaluare cognitivă: observaţia că o persoană are ceva în comun cu noi ne face să avem sentimente pozitive față de acea persoană, mai ales dacă ne gândim pozitiv despre noi înșine; apoi o să “căutăm” la cealaltă persoană alte caracteristici pozitive pe care să ni le dezvoltăm şi noi înşine
• oportunitatea de expansiune: un beneficiu al relațiilor este că putem dobândi noi cunoștințe și experiențe petrecând timp cu altcineva; oamenii au șanse mai mari să vadă oportunități de auto-expansiune atunci când interacționează cu cineva care este similar cu ei, mai degrabă decât diferit.

Nevoia de apartenență (cu corolarul său de a tolera versus a fi tolerat) este o nevoie bazală, așa că este absolut normal să ne dorim să fim plăcuți și acceptați de către cei din jur. Dar, uneori, avem tendința să supraevaluăm modul în care se uită la noi sau se comportă alți oameni, şi ajungem să ne controlăm din ce în ce mai mult sinele nostru doar pentru a fi acceptaţi. Ce putem face pentru a ne distanța de această provocare? Cred, și subliniez des acest lucru co-terapeuților mei, că asumarea valorică a ”sinelui” în raport cu cei din jurul meu, poate produce zona de siguranță necesară. Sinele meu nu poate mulțumi pe toată lumea şi, important e să nu uit să mă fac şi pe mine mulțumit!

Am scris săptămâna trecută despre toleranţă ca şi comportament sau atitudine de îngăduire, acceptare şi asumare. Am primit multiple feedback-uri legate de aceasta tematică, şi, totodată, întrebări (mai mult sau mai puţin retorice) despre nuanţe sau perspective legate de verbul “a tolera”. Chit că poate părea paradoxal, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va fi focusată pe un concept de durere, dar pe care suntem nevoiţi în atâtea şi atâtea situaţii să îl tolerăm.

Suferinţă = 1. Trecere (silită sau de bună voie) printr-o situație, o stare de neplăceri fizice sau morale. 2. Stare a celui care trece printr-o astfel de situație (dexonline.ro)

Absolut toţi oamenii au momente în care se simt inconfortabil. Pentru că există o mulţime atât de mare de moduri sau contexte care determină oamenii să se simtă inconfortabil… putem fi agitaţi, grăbiţi, plictisiţi, obosiți, speriaţi, trişti, înfometați, tracasaţi… și lista ar putea continua cu multe rânduri… Disconfortul (sau inconfortul) se defineşte clar ca o lipsă de confort şi de plăcere, dar, pe de altă parte poate fi debutul a ceea ce numim clasic suferinţă. Suferința este o experiență neplăcută care defineşte o stare de disconfort într-o măsură amplă, destructurându-ne anumite domenii de acţiune sau manifestare personală. În plus, suferinţa vine cu atributul de blocaj pe care ni-l imprimă din perspectiva ieşirii urgente din starea de disconfort în care ne aflăm. Suferinţa ar putea fi definită ca o escaladare a unei stări de disconfort, pe care nu avem viziunea, puterea sau energia de a o combate cât mai repede. Nu putem schimba, adapta, modifica orice situație la propriile noastre nevoi şi aşteptări, şi, pentru asta ajungem să suferim.

Şi tocmai pentru că disconfortul în general ne poate proveni dintr-o paletă largă de stimuli (absenţi sau prezenţi), conceptul de suferință are multe sensuri şi semnificaţii. Astfel, suferința poate fi o emoție, un gând, o stare sau un comportament neplăcut. Oamenii ar putea descrie suferința ca un sentiment de tristeţe acută, de frică, neajutorare, lipsă de speranţă, pierdere de control sau de sine, anxietate faţă de anumite relaţionări cu propriul Sine sau în contact cu alţii. Suferinţa, deşi este eminamente o trăire intensă, poate fi substituită şi gândirii: de exemplu am găsit uşa casei spartă de hoţi. Fără să prospectăm mai departe care sunt pierderile efective înregistrate, mintea noastră ne induce o stare de suferinţă masivă: “nuuuu, de ce s-a întâmplat asta, de ce mie, de ce acum, de ce, de ce…?!” în acest moment mintea noastră se confruntă cu realitatea că nu poate să deţină controlul în tot şi toate, şi va avea tendinţa de a se focusa pe suferinţa unui “de ce” prelungit: de ce nu am pus alarma, de ce nu a fost poliţia, de ce nu era nimeni în preajmă… În unele situaţii suferinţa se contopeşte cu anumite comportamente. Unele din zona comportamentelor bazale: alimentaţie (anorexie, bulimie, hiperfagie), somn (insomnie, bruxism, enurezis) iar altele din spectrul comportamentelor sociale: iritabilitate, furie, conflicte intrafamiliale, consum de substanţe, dificultăţi ale proceselor cognitive sau de decizie şi control.

Etimologia cuvantului suferinţă o constituie latinescul “sufferentia“, iar “ferentia“ semnifică “a suporta sau a căra” şi prefixul “suf“ reprezinta o versiune de context ce înseamna “distanţare sau deplasare”. Cu alte cuvinte, a suferi nu implică doar ceea ce trebuie suportat, trăit, ci şi acţiunea de îndepartare.

Toleranța la suferință este un construct care provine din psihologie şi mai ales din psihoterapie, care se referă la „capacitatea unui individ de a rezista la anumite stări emoţionale negative și/sau aversive provocate de un anumit tip de stres sau disconfort prelungit. Toleranța la suferință reprezintă capacitatea unei persoane de a gestiona adecvat suferința emoțională reală sau doar percepută (posibilitatea de a depăşi un incident emoțional fără a-l agrava). Oamenii cu toleranța scăzută la suferință tind să devină copleșiți de situații stresante și uneori pot apela la modalități nesănătoase sau chiar distructive de a face față acestor emoții dificile. În acest sens, toleranța la suferință este un subiect de mare interes în cercetarea clinică, deoarece s-a stabilit că lipsa acestui atribut contribuie la dezvoltarea și menținerea mai multor tipuri de tulburări mintale, de dispoziție sau de personalitate (tulburări depresive, anxietate – atacuri de panică, consum – dependenţe de substanțe, tulburări de personalitate – borderline). Ca urmare a acestui interes s-au dezvoltat mai multe abordări psihoterapeutice pentru a îmbunătăți toleranța la suferință. Marea majoritate a acestor intervenții vizează creșterea reacţiei constructive a oamenilor în faţa emoţiilor perturbante şi de a-i ajuta să-şi creeze anumite abilități de acceptare sau control a conflictului emoțional.

O să enumăr în continuare câteva asftel de abilităţi, subliniind faptul că acestea reprezintă doar nişte potenţiale puncte de pornire în creşterea toleranţei la suferinţă tocmai pentru că majoritatea oamenilor își dezvoltă propriile moduri de a se confrunta cu astfel de episoade dificile (într-o oarecare măsură acest lucru este similar cu un copil care în faţa unei suferinţe simte nevoia să mângâie o jucărie de pluș sau să își sugă degetul mare).

Unele tehnici adaptative includ folosirea tuturor simțurilor pentru un temeinic echilibru între senzorial şi mental, iar scrierea unei liste de argumente pro și contra pentru o anumită situaţie poate ajuta la abordarea logică în faţa unor reacţii pulsionale. Acceptarea radicală este o tehnică care necesită multă practică, dar poate fi extrem de utilă. Acceptarea radicală înseamnă doar observarea unei situații, cu cât mai puţină emoție reactivă și acceptarea faptului că nu suntem ființe omnipotente și că unele lucruri sunt pur și simplu în afara controlului nostru. Dacă cineva se simte deosebit de copleșit de suferinţă, îl poate ajuta un mecanism de distragere a atenției de la situația supărătoare, până când va fi capabil să se întoarcă pentru a face față calm acesteia. Distragerea atenției poate implica părăsirea fizică a unei locații sau a unei acțiuni, sunatul / vizita un prieten, lecturarea unei cărţi, joaca cu animale de companie etc. Rugăciunea (chiar dacă nu corespunde total unui rit religios) poate implica o anumită relaxare printr-o conectare la lumea spiritual, iar repausul sau exercițiile fizice modifică biochimia corpului uman în mod adaptativ.

Puterea de a tolera suferința putem să ne-o dezvoltăm în mod spontan şi autonom, sau, în situaţii mai dificile putem apela la sesiuni de terapie individuale sau de grup, pentru că oricât de incomod şi dureros ar fi, suferinţa este o parte naturală a existenţei noastre.

Realitatea existenţei noastre este plină de compromisuri, pentru că realitatea vieții coincide atât de rar cu visurile şi aşteptările noastre. Compromisurile (chiar dacă uneori le resimţim dificile) ne sunt un mod automat de abordare a acestor diferenţe şi subliniază un raport important între ceea ce este important, valoros, vital, frumos etc pentru noi faţă de aceleaşi dimensiuni pentru alţii. Unul dintre mecanismele interne ale acestor raportări se defineşte simplu: toleranţă. Pe acest blog am mai scris demult despre acest subiect, dar cred că acest concept merită detaliat şi în paginile Dicţionarului de fericire.

Toleranţă = 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. (Tehn.) Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs / Diferență dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material. (dexonline.ro)

De regulă notific doar sensurile definiţiei unui concept care fac referire la domeniul dezvoltării umane. Astăzi am menţionat şi modul tehnic al acestui termen de toleranță, deşi este atât de distinct ca speţă de folosire: admiterea unei diferenţe între anumite dimensiuni în prelucrarea unui anumit material. Din punctul meu de vedere această definiţie tehnică reflectă poate cel mai concret valoarea personală a toleranţei: acceptarea şi asumarea unor structuri distincte de sinele nostru.

Prin toleranță înțelegem atât respectul ideilor, sentimentelor, atitudinilor, comportamentelor neunitare cu cele personale, cât şi potențialul psihicului nostru de a depăşi anumite inconveniențe sau inadvertenţe disconfortante. Dicționarele de psihologie explică mecanismul toleranței prin lipsa sau scăderea substanţială a intensității reacției personale la factori diferiţi nouă. În sens larg, prin toleranță se înțelege acceptarea că oamenii sunt diferiți, fiecare având o poziție individuală cu anumite specificităţi. Este vorba despre recunoașterea drepturilor altora și acceptarea altor comportamente şi, astfel, toleranța va implica dorința de a se evita situațiile conflictuale și de a se acționa într-un mod incluziv. Acest acord se manifestă prin recunoașterea unui proces, a unei condiții sau realități (care poate fi chiar incomodă sau disconfortantă) fără a încerca să o schimbe sau să protesteze.

Cele mai comune tipuri de toleranță fac referire la:

– procesele de gândire: când înțelegem posibilitatea ca alți oameni să aibă alte perspective decât noi

– diferenţe rasiale: acceptarea de a interacționa armonios cu oameni care au origini rasiale diferite

– diversitatea structurală a fizionomiilor corpurilor noastre: când nu clasificăm persoanele din jur după aspecte pur fiziologice (greutate, chelie, statură sau „frumuseţe”)

– viaţă religioasă: toleranța este legată de respectul și acceptarea diferitelor crezuri religioase.

– statut social: se referă la acceptarea a persoanelor aparținând diferitelor clase sociale.

În raport cu factorii dezvoltării umane, psihologii disting două tipuri de toleranţă:

– toleranţă naturală: implică foarte multă curiozitate, încredere și inocenţă; aceste caracteristici sunt specifice copilăriei şi nu vizează toleranţa ca proces de mediere între planul individual şi social al unei persoane (de exemplu prezența toleranței naturale îi permite bebelușului să-şi accepte şi iubească părinții indiferent de orice condiţionări; tot despre tolerantă naturală e vorba când tolerăm micile diferenţe sau imperfecţiuni afective sau comportamentale ale celor din jurul nostru, găsind o cale prin care sa trăim cu ele)

– toleranţa morală: este inerentă majorității adulților și se manifestă în dorința de a acţiona un mecanism de control folosind mecanismele de adaptare psihologică; acest tip este asociat cu personalitatea fiecăruia dintre noi şi presupune un mare aport din perspectiva educaţională; astfel toleranța în sine devine o virtute, o dimenisune morală a reflectării următoare: în măsura în care dorim ca ceilalți să ne trateze decent, e oportun ca şi noi să-i tratăm pe ei decent; în acelaşi sens intoleranța va genera resentimente, prejudecăți și temeri care, ulterior o să conducă la o divizare importantă între oameni, ceea ce va face tot ma dificilă trăirea în armonie, bazată pe respectul și recunoașterea celuilalt.

Un pas important către toleranță este recunoașterea individualității celuilalt. Chiar şi când ne deranjează un anumit comportament, simplul exerciţiu de a căuta să înțelegem și explicăm contextul celuilalt, ne va elibera de frustrarea şi sentimentele neplăcute pe care le-am trăi în contextul confruntării directe cu acel comportament. Când suntem toleranți cu cei din jurul nostru, ne consolidăm propria stare de sănătate mentală. Din acest punct de vedere, practicarea toleranței este, în esenţă, o formă de relaționare cu noi înșine mai presus de relaționarea cu persoanele din jurul nostru.

„Numai legile nu pot asigura libertatea expresiei; pentru ca fiecare om să-şi spună părerile fără a fi pedepsit trebuie să existe un spirit al toleranţei în întreaga populaţie.” Albert Einstein

Am detaliat săptămâna trecută cum, în fiecare zi, facem nenumărate alegeri și jonglăm cu variate decizii. Iar în foarte multe situaţii, a lua o decizie e echivalent cu a rezolva o problemă. În general rezolvarea unor probleme (de orice fel sau natura ar fi ele) presupune în primul rând culegerea şi prelucrarea a cât mai multe informaţii legate de acele situaţii ce necesită a fi rezolvate. Având în vedere perspectiva psihologului Daniel Kahneman (economist și psihologul cognitiv, câștigător al premiului Nobel) referitoare la faptul că un individ ia în jur de 35.000 de decizii în fiecare zi, constatăm cum creierul nostru trebuie să proceseze atât de multe informaţii. Ar putea fi total copleșitor luând în considerare volumul mare de probleme complexe care au nevoie de o soluție rapidă cu care ne confruntăm în mod regulat. Şi totuşi, cumva facem faţă. Pentru a ne înţelege această capacitate de rezolvare de probleme / de a lua decizii rapide, am ales să vă propun astăzi în paginile Dicţionarului de fericire, un concept folosit preponderent de către psihologi, cadre didactice sau neuro-cercetători.

Euristica = 1. Metodă de studiu și de cercetare bazată pe descoperirea de fapte noi. 2. Parte a metodologiei care se ocupă cu analiza metodelor folosite în descoperirea noilor cunoștințe. 3. Metodă pedagogică de predare care urmărește obținerea de la elevi a noilor cunoștințe, în urma unui dialog orientat. (dexonline.ro)

Termenul de „euristică” este derivat din greacă (heuriskein) şi limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi, a inventa dar este puţin uzitat de către noi iar Dex-ul subliniază apartenenţa acestui termen la limbajul cercetării sau a didacticii, ambele folosindu-l în același sens: descoperire. A rezolva o anumită problemă presupune a observa, asuma, analiza, clasifica, compara, simţi, foarte, foarte multe informaţii din jurul nostru pentru a le putea prelucra într-o modalitate cât mai optimă cu nevoile sau dorinţele noastre. Deciziile pur raționale ar presupune cântărirea tuturor costurilor potențiale și a beneficiilor posibile ale fiecărei alternative. În acest sens Herbert Simon subliniază că, în timp ce oamenii se străduiesc să facă alegeri raționale, judecata umană este supusă limitărilor cognitive: oamenii sunt limitați de timpul pe care îl au pentru a face o alegere, precum și de raportul dintre capacitatea de lucru şi cantitatea de informații pe care o au la dispoziție. Ca urmare a acestor limitări, suntem forțați să ne bazăm actul decizional sau de rezolvare de probleme pe anumite „scurtături mentale”.

Euristica este o astfel de scurtătură mentală care permite unui individ să ia o decizie, să judece sau să rezolve o problemă rapid și cu un efort mental minim. În timp ce sistemul profund de analiză se bazează pe o atenție conștientă și continuă pentru a evalua cu fineţe detaliile unei anumite probleme și a ajunge în mod logic la o soluție, consumând multe resurse de timp şi energetice, euristica funcţionează pe observații ample și tehnici de evaluare rapidă, operează în cea mai mare parte inconștient și urmărește să ajungă la decizii fiabile cu o solicitare cognitivă cât mai mică posibilă. Având în vedere volumul mare de decizii zilnice, nu este surprinzător faptul că peste 90% din rezolvarea problemelor utilizează sistemul euristic.

Începând cu anii 60 au apărut multe studii despre euristică existând în momentul de faţă un set distinct de euristici care au fost observate şi pot fi descrise obiectiv, cu toate că aceste alternative de analiză şi gândire sunt prin excelenţă subiective, în continuare prezint câteva dintre cele mai des întâlnite forme de euristică:

– euristica de disponibilitate – descrie tendința de a face alegeri pe baza informațiilor care ne vin în minte cu ușurință. De exemplu, copiii părinților alcoolici au mai multe șanse să aibă păreri permisive faţă de acest comportament ca adulți. Acest tip de euristică a disponibilității poate fi util și important în luarea deciziilor chiar dacă acestea nu sunt neapărat adevărate. De exemplu, după ce am văzut mai multe știri despre furturile de mașini, am putea judeca că furtul vehiculelor este mult mai frecvent decât este în realitate în zona noastră rezidenţială şi vom lua anumite măsuri în perspectiva protejării noastre.

– euristica reprezentativității – ne permite să atribuim rapid probabilități și să prezicem rezultatul unor scenarii viitoare, folosind prototipuri psihologice derivate din experiențele trecute. De exemplu, când încercăm să decidem dacă cineva este de încredere, putem compara (instinctiv) aspecte ale unei persoane cu alte exemple mentale pe care le avem: o femeie în vârstă ne poate aminti de bunica, așa că am putea presupune imediat că are aceleaşi caracteristici comportamentale cu aceasta. Euristica reprezentativității este una dintre cele mai studiate euristici de către psihologii sociali pentru relevanța sa pentru dezvoltarea stereotipurilor.

– euristica de deficit – se bazează pe percepția articolelor mai puțin abundente și mai rare ca fiind în mod inerent mai valoroase decât articolele mai abundente. De exemplu faptul că în meniul a puţine restaurante este supa cremă de ceapă, ne face să credem că este o delicatesă culinară greu sau scump de realizat. Conceptul de deficit este central pentru studiul comportamentului consumatorului de către economiștii comportamentali (un domeniu care evaluează economia prin prisma psihologiei umane).

– încercare și eroare – aceasta este cea mai elementară și poate cea mai cunoscută euristică. Tipologia „încercare și eroarea” poate fi folosită pentru a rezolva o problemă care are un număr rezonabil de soluții posibile și implică simpla încercare a fiecărei opțiuni posibile până când este identificată soluția corectă. De exemplu, o persoană care trebuie să deschidă o uşă încuiată şi un inel plin cu mai multe chei va încerca până la găsirea unei potriviri adecvate. Această tehnică este folosită în mod uzual în educaţie pentru a reduce încărcătura cognitivă şi pentru a determina creşterea încrederii în sine a copiilor în rezolvarea unor probleme pe care nu le înţeleg deplin.

– euristica de ancorare și ajustare – se referă la tendința de a formula așteptări referitoare la noi scenarii în raport cu o informație deja înrădăcinată sau prezentată (direct / indirect) ca fiind relevantă. Intr-un studiu de marketing se arată cum setând o ancoră (o limită) de achiziţie a unui produs s-a modificat comportamentul de cumpărare. Cumpărătorilor dintr-un grup, le-a fost prezentată o promotie la o conserva la doar 0,80 ron bucata, dar li se interzicea cumpărarea a mai mult de 12 conserve. Cumpărătorilor din altă grupă nu li s-a impus aceasta limită, iar la sfarsitul experimentului s-a constatat că cei din primul grup au cumpărat în medie peste dublul de conserve/cumpărător, faţă de ceilalţi, cantitatea fiind mult mai apropiată de ancora prezentată indirect iniţial.

Aceste tipuri de euristică ne apar de obicei atunci când ne confruntăm cu prea multe informații, când timpul pentru a lua o decizie este limitat sau când există puține informații utile în luarea unei decizii. În timp ce euristica ne poate reduce povara luării deciziilor şi are grijă de propriile resurse cognitive limitate, ea poate fi, de asemenea, o metodă greşită (sau uşor de speculat de alţii) de gândire. Ea este predispusă a creea prejudecăți sau stereotipuri, drept pentru care pentru domeniile importante ale vieţii noastre (politică, carieră, finanţe, medicină, lege) ar fi indicat să nu fie sub ghidajul euristicii.

Apropo… ştiţi care sunt cele mai cunoscute situaţii în care se evidentiază specificul operativităţii euristicii? … activitaţile sociale, procesul de creştere şi educare a copiilor, perioadele de educare şi, bineînţeles, o mulţime de jocuri, toate provocând explorare, inovare şi creativitate.

În fiecare zi, facem nenumărate alegeri și jonglăm cu variate decizii: de la căutarea, timp de săptămâni sau chiar luni, a unui apartament de cumpărat sau de închiriat, sau a vacanţei ideale pentru întreaga familie, până la ce haine să purtăm în această dimineață, unde şi ce să mâncăm la prânz, ce fel de aromă / ingrediente să aibă şamponul, cum să arate noua frizură, taxi sau autobuz, tv, radio sau internet, relaxare activă printr-o excursie obositoare fizic sau pur şi simplu leneveală pentru weekend. Şi chiar şi când avem impresia că nu alegem nimic, de fapt alegem: alegem să nu alegem într-un anumit timp, context sau alegem să ne mai focusăm încă o dată, altădată asupra acelei problematici. Pentru că “a alege” e un ritual atât de indispensabil, astăzi, am ales să vă propun în paginile Dicţionarului de fericire, acest termen şi mecanism.

A alege = 1. A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. A împărți formând mai multe grupe. (dexonline.ro)

Dex-ul oferă o definiţie destul de clară pentru un conceptul – acţiunea de “a alege” având în vedere că zilnic suntem puși în fața unei multitudini de alegeri care vizează o gamă largă de scenarii de viață variind de la situații cotidiene individuale la decizii cu mare impact pentru societate (alegerea clasei conducătoare este un concept cu rădăcini în antichitatea elenă şi viza desemnarea „celui mai bun”).

Una dintre cele mai vechi teoretizări a conceptului de alegere / decizie este cea a lui Aristotel, care subliniază dificultatea procesului de alegere a mijloacelor cele mai adecvate în vederea realizării unui scop. Astăzi coexistă mai multe abordări ale conceptului de alegere, stârnind interes în studii şi analize pentru filosofie, economie, matematică, psihologie sau analiză comportamentală.

A alege presupune a observa, asuma, analiza, clasifica, compara, simţi, rezona cu foarte multe informaţii din jurul nostru pentru a le putea prelucra într-o modalitate cât mai optimă cu nevoile sau dorinţele noastre. Alegerile noastre sunt guvernate atât de mecanisme cognitive modelate de-a lungul timpului evolutiv prin procesul de selecție naturală cât şi de anumite procese din spectrul afectiv. Poate de aceea anumite alegeri ne pot crea şi multe confuzii şi chiar conflicte la nivel interior, sau în relaţie cu alte persoane implicate în acea alegere. Un exemplu clasic care implică cele două componente majore, cea afectivă şi cea raţională, este alegerea unei cariere: “mi-ar plăcea să dezvolt o carieră în domeniul X, dar nu ştiu dacă este bine plătită şi cred că va trebui sa îmi aleg altceva”.

Alegerile noastre pot fi definite ca o expresie a personalității noastre, iar preferințele unei persoane pentru modă, muzică, gen de viaţă, job sau religie pot fi considerate extensii ale personalității sale. Ca atare, opțiunea de a alege este ceva pe care nu doar o prețuim, ci o şi aşteptăm. O considerăm esenţială… este o condiție prealabilă pentru a ne simţi bine.

Dacă aruncăm o privire asupra elementelor care ne influențează alegerile, ne oprim la celebrul psiholog american Abraham Maslow care a propus o ierarhizare a nevoilor (un set de nevoi înnăscute organizate piramidal, pe care fiecare persoană aspiră să le îndeplinească). Cele mai de bază din acest set de nevoi sunt bazale (cum ar fi hrana, odihnă, securitate sau reproducere), şi deşi instinctele de supraviețuire nu mai sunt de actualitate pentru mulţi dintre noi, ele încă ne influențează rutina zilnică. Odată ce nevoile noastre de supraviețuire sunt îndeplinite, alegem să formăm relații sau să întreprindem activități care ne vor spori imaginea de sine. Psihiatrul William Glasser a subliniat distincția între supraviețuire și nevoile psihologice superioare în cadrul “teoriei alegerii”, susţinând că asumându-ne controlul asupra modului în care acționăm și gândim, ne influențăm indirect sentimentele și fiziologia. Pe scurt, alegând ceea ce gândim și facem, influenţăm cum ne simțim. El a postulat chiar că nefericirea rezultă din alegerile mai puţin inspirate ale fiecăruia dintre noi. Teoriile sale au fost criticate pentru că simplifică prea mult problemele psihologice complexe, iar procesul alegerii a fost analizat din perspectiva utilităţii marginale. Acest termen provine din domeniul economiei şi defineşte că fiecare decizie pe care o luăm se bazează pe obținerea celui mai mare beneficiu potențial material sau afectiv. Un alt punct de vedere deosebit de important, în special pentru teologi, este conceptul de liber arbitru – capacitatea de a distinge între „bine” și „rău”, care întărește ideea că posibilitatea noastră de a face alegeri ne definește ca indivizi.

Cea mai importantă abilitate pe care o putem dezvolta este capacitatea de a face alegeri bune. Dar cum să facem cât mai multe astfel de alegeri bune? Ca psihoterapeut recomand ca start pentru a face alegeri mai bune, conştientizarea raportului: alegeri prezente versus impactul lor asupra viitorului. În acelaşi timp e deosebit de important să ne asumăm faptul că facem alegeri. Fiecare acțiune pe care o întreprindem și care nu este instinct pur, este o alegere. Chiar și a evita să facem o alegere este o alegere. Motivul pentru care este atât de important să recunoștem că facem alegeri este că ne dă putere. Putere de a acţiona: dacă nu ne plac rezultatele pe care le obținem prin alegerile noastre, avem puterea de a alege să luăm decizii diferite.

Există o credinţă culturală care se referă la faptul că atunci când un obicei este bine înrădăcinat (bun sau rău), acesta face parte din viața de zi cu zi şi nu mai poate fi vorba de a alege, dacă menţinem sau nu acest comportament. Personal cred că e greşit. Să ne provocăm sau să alegem să încercăm ceva nou poate fi disconfortant, dar întotdeauna este încă o cale de urmat. Recunoașterea faptului că avem întotdeauna puterea de a alege este eliberator.

Este aproape imposibil să pretindem că suntem liberi de orice fel de influență când facem alegeri, dar cel puțin putem deveni mai conștienți de aceste influențe și să înțelegem cum ne afectează luarea deciziilor. Tony Robbins, antreprenor și creator de programe de dezvoltare personală și profesională defineşte această putere a alegerii: „Singurul lucru pe care îl avem în această lume este că nu putem controla evenimentele, dar putem alege pe ce să ne concentrăm, putem alege ce înseamnă lucrurile și putem alege ce să facem cu ele.”

Alături de prieteni, dar şi de foarte foarte mulţi necunoscuţi, am trăit zilele acestea magia artelor prin intermediul mulţimii de spectacole desfăşurate sub egida Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (ediţia 29! felicitări şi Mulţi Ani!). M-am bucurat astfel de multă frumuseţe (tema acestei ediţii) şi am respirat încântare. Şi totuşi, dincolo de aceste emoţii intense, psihoterapeutul din mine a observat un comportament oarecum ciudat, în special în rândul tinerilor spectatori. Astfel, mulţi tineri işi consultau mereu telefoanele pentru a fi la curent cu cât mai multe detalii legate de alte spectacole, ignorând uneori chiar derularea live la care se angajaseră prin prezenţa lor. Fără a mă erija într-un observator deosebit, astăzi vă propun în paginile Dicţionarului de fericire¹, un termen care încă nu există în Dex-ul românesc, dar care începe tot mai frecvent să apară în manifestările comportamentale, FoMo. Pentru a-l detalia cât mai bine o să mă folosesc de două concepte ale dicţionarelor româneşti.

Frică = Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; A rata = 1. A scăpa, a pierde o ocazie. 2. A nu reuși, a nu izbuti într-o împrejurare, a da greș. 3. A nu reuși să se afirme sau să realizeze ceva la nivelul posibilităților sale. (dexonline.ro)

Cei doi termeni pot fi observaţi şi analizaţi atât în mod independent, fiecare având o anumită semnificaţie pentru fiecare dintre noi, dar şi într-un context comun, cu o oarecare subordonare ciclică şi dinamică între termeni: mi-e frică să ratez ceva sau ratările îmi declanşează frica de a continua / de a mai încerca.

Cercetătorii în analiza comportamentului uman au identificat un comportament puternic legat de creşterea importanţei şi dezvoltării reţelelor sociale şi l-au denumit FoMo. FoMo este prescurtarea engleză pentru Fear of Missing Out, pe care o putem traduce ca frica de a rata / de a pierde ceva. Şi chiar dacă acest concept FoMo e atât de vizibil în imensa structură a rețelelor sociale din ziua de azi, putem spune că nu este chiar un concept nou. Ci, poate, nedefinit prea exact până acum.

Indiferent de generație, probabil că toți am avut la un moment dat o experiență în care am simțit anumite efecte disconfortante de omisiune, ratare, scăpare a ceva interesant, important, incitant pentru noi: nu am putut merge cu nişte prieteni şi ne-am petrecut seara întrebându-ne ce am ratat… sau am refuzat să ieşim cu câţiva colegi de muncă în pauza de masă şi ne-am gândit că poate tocmai acum se discută ceva important pentru echipă… sau am ales un concert / un restaurant / un film şi în timp ce îl “consumăm” sau chiar şi după, avem o nevoie imperioasă de a verifica prin orice mijloace (telefon, cunoştinţe, poveşti, relatări, bârfe) dacă alegerea noastră a fost îndeajuns de inspirată.

Frica de a pierde / de a rata este un răspuns emoțional fie la credința că alți oameni trăiesc o viață mai bună, mai satisfăcătoare, mai ofertantă, fie la perspectiva că într-o anumită conjunctură ce ţine strict de alegerile noastre, sunt ratate anumite oportunități importante.

Conform neurocercetătorilor, FoMo este un sindrom generat de amigdală – parte a creierului responsabilă cu detectarea oportunităţilor şi a amenințărilor pentru supraviețuire. Această parte a creierului percepe în anumite situaţii perspectiva de “a rata o oportunitate” ca o amenințare directă la securitatea propriei persoane. “Oamenii sunt de două ori mai afectați de pierderi decât de câștiguri” – aceasta este una dintre concluziile lui Daniel Kahneman (celebru psiholog israelian şi laureat al Premiului Nobel pentru economie pentru Teoria perspectivelor) şi Amos Tversky (psiholog cognitiv și matematician israelian). Aşadar, aşa putem înţelege mai bine substraturile instinctul nostru de a evita durerea de a pierde / rata o oportunitate şi dorinţa de a scăpa de această teamă cu orice preţ. Ca atare FoMo duce adesea la sentimente de neliniște, nemulțumire, depresie, stres, anxietate sau agitaţie psihomotrică.

În 2013, conceptul FoMo și explicaţia sa au fost adăugate în Oxford English Dictionary, iar în momentul de faţă există mai multe variante lingvistice și culturale înrudite cu acesta, în domenii variate precum: utilizarea internetului sau a aplicaţiilor acestuia, reţelele sociale, jocuri video, marketing (FoMo este utilizat într-un mod bine direcționat pentru a crește vânzările de produse, de exemplu, prin utilizarea numărătorii inverse pe site-urile web pentru a arăta că un produs va mai fi disponibil doar pentru câteva zile sau prin promovarea unor dovezi că alte persoane se bucură de un anumit eveniment sau produs), investiţii (tendințele pot determina liderii de afaceri să investească pe baza percepțiilor despre ceea ce fac alții, mai degrabă bazându-se pe propria strategie de afaceri) sau crypto (în sfera crypto, FoMo este un răspuns emoțional care apare din cauza fricii de a pierde anumite câștiguri potențiale atunci când prețul unei monede se apreciază şi conduce adesea la o decizie impulsivă de cumpărare).

Principalii declanșatori ai acestui sindrom sunt legaţi de trei dimensiuni personale:

– analiza activităților prietenilor și cunoștințelor noastre (iar reţelele sociale ne oferă din plin această posibilitate) în care NU suntem implicați; acest lucru poate duce la teama că suntem excluși (voluntar sau accidental) sau că nu suntem plăcuți de oamenii care sunt importanți pentru noi.

– existenţa foarte multor opțiuni; pe măsură ce paleta de posibilităţi (joburi, petrecere timp liber, seriale, vestimentaţie) creşte, dorinţa de a alege scade şi stresul se dezvoltă putând determina chiar o „paralizie a alegerii”.

– nevoia de a fi la curent; fluxul nesfârșit de știri (la un click distanță în orice moment) ne ţine acut într-o stare de vigilenţă pentru a nu pierde nicio tendință, evoluție sau oportunitate.

Pentru a combate FoMo este necesară o schimbare de perspectivă care include: managementul mai atent al timpului alocat reţelelor sociale, atenţia pe relaţiile umane importante şi identificarea propriului sine. Abordarea unei atitudini de a fi “aici-şi-acum” ne ajută pe o asumare a realităţii înconjurătoare a propriului sine. Când suntem atât de atenţi la la „ceilalţi” , „altundeva”, „altcumva” ne pierdem pe noi înşine în comparaţii eronate între propria persoană şi percepţia noastră privind alte persoane. În momentul în care vom limita acest tip de comparaţii şi ne vom uita cu recunoştinţă la ce şi cum suntem, vom putea manageria mult mai facil acest modern sindrom, FoMo.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Încă o generaţie (din păcate destul de redusă ca număr) a trecut săptămâna aceasta prin complexul set de provocări numit bacalaureat. Bacalaureatul (un set de examene la mai multe discipline de învățământ, susținute la absolvirea liceului) definitivează încheierea unui ciclu de pregătire, iar promovarea sa este necesară pentru admiterea în sistemul învăţământului superior. La originile acestui concept al „bacalaureatului” este un decret dat de Napoleon Bonaparte care pune bazele unui învăţământ modern în Franţa. Ulterior acest sistem este preluat de tot mai multe state iar prin dificultatea sa bacalaureatul ajunge să fie identificat cu un adevărat examen al maturităţii. Dincolo de ce mai înseamnă astăzi acest examen, astăzi vreau să vă propun în paginile Dicţionarului de fericire¹, tocmai termenul cu care acesta a fost şi este corelat.

Maturitate = 1. stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; 2. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. 3. seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). 4 (fig.) (Examen de) maturitate = bacalaureat. (dexonline.ro)

Definiţia Dex-ului, bacalaureat = examen de maturitate este doar figurativă, participarea, susţinerea sau absolvirea acestor examene nefiind corelate cu accederea în acea perioadă de viaţă, definită de specialişti între perioada de adolescenţă – tinereţe şi bătrâneţe. Şi, dacă o să continuăm această abordare, dincolo de orice test sau examen, maturitatea încheie perioada adolescenţei. În ţara noastră şi cultural şi legal, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani începe perioada de maturitate, şi da! strâns legat de procesul de creștere este procesul de maturizare: structura osoasă, nervii şi/sau mușchii unei persoane trebuie să crească până la un anumit stadiu pentru a fi gata să întreprindă o anumită activitate sau un anumit comportament. De exemplu vorbirea sau gândirea analitică nu apar înainte de o anumită vârstă. Arnold Gesell (celebru psiholog și medic pediatru american) defineşte faptul că maturizarea este „suma netă a efectelor genelor care operează într-un ciclu de viață” şi determină “o creștere a competenței și a adaptabilității.” Se subliniază astfel dimensiunea biologică a acestui proces şi concept “maturitate” prin faptul că există un setting predictibil de procese biologice implicate în creşterea funcțională şi dezvoltarea unui organism.

Pe de altă parte, analizând încă o dată principala definiţie a acestui termen putem observa: maturitate = stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală). Stare deplină de dezvoltare… când, cine şi cum putem să definim acea stare de dezvoltare? Mai ales din punt de vedere intelectual (omul cât trăieşte învată). Sau social… sau relaţional… sau spiritual?

Maturitatea în psihologie are mai puțin de-a face cu vârsta biologică, ci mai degrabă cu capacitatea cuiva de a reacționa, de a face față și de a se adapta într-un mod adecvat situației la care este expus / domeniului în care activează. Maturitatea psihologică se bazează astfel în mod specific pe autonomia propriei capacități de luare a deciziilor a fiecăruia dintre noi, iar acest lucru se învață atât prin multiple experiențe cât și printr-o creștere susţinută. Un părinte oferă copilului hrană, odihnă și exerciții fizice pentru creșterea unui corp puternic dar şi îndrumare şi susţinere constantă, tocmai pentru a-l crește în maturitate. Maturitatea este, în esență, un fel de dezvoltare mentală sau înțelepciune care are o influență asupra tuturor domeniilor vieții unui individ, de la comportamentul său până la relația cu ceilalți sau până la nivelul său spiritual.

Din punctul meu de vedere ca psiholog şi psihoterapeut maturitatea este o componentă esenţială a structurii noastre cognitive şi emoţionale, dar care este extrem de dinamică şi mobilă, îmbogăţindu-se permanent. Nivelul de maturitate al unei persoane se poate identifica prin anumite trăsături şi comportamente precum:

1. Înțelegerea situațiilor și a oamenilor: un element de maturitate îl putem găsi în modalitatea cuiva de a înţelege empatic şi afectiv o situație sau o persoană şi nu de a se limita doar la o judecată sau etichetare; în plus maturitatea ne pregăteşte ca, în anumite situaţii, să acceptăm lucrurile așa cum sunt (mai ales dacă nu pot fi schimbate de noi) și să mergem mai departe în viață cu demnitate.

2. Adaptarea la schimbările vieții: schimbarea este inevitabilă în viaţa fiecăruia dintre noi, aducând cu ea, relaţii noi, diverse experiențe și provocări, situaţii sau evenimente nepredictibile; deşi schimbarea în sine ne ajută să devenim mai maturi, pentru a face față optim unei schimbări avem nevoie de o anumită maturitate.

3. atenţia faţă de persoanele importante din viaţa noastră: persoanele imature afectiv confundă des dragostea și grija cu atitudini posesive, dependente sau abuzive; maturitatea ne oferă posibilitatea de a ne împărtăşi dragostea în moduri care sunt mai semnificative și non-toxice pentru cei din jurul nostru.

4. abordarea deciziilor importante: oamenii cărora le lipsește maturitatea iau adesea decizii în grabă, fie că se referă la cariera, relațiile lor sau orice altceva (ei fac planuri și iau decizii pe baza emoțiilor și impulsurilor lor de moment); oamenii maturi, în schimb, privesc viața în mod obiectiv și cântăresc practic opțiunile înainte de a ajunge la orice concluzie.

În concluzie, indiferent de o anumită vârstă, putem să ne asumăm un anumit grad de imaturitate pe care putem să îl contrabalasăm printr-o continuă cunoaştere, experienţă emoţională, acceptabilitate şi respect faţă de cei din jurul nostru… pentru că adevărata maturitate e alinierea adevărului propriu, a înțelepciunii personale, a valorilor şi credinţelor noastre la tot ce se întâmplă şi coexistă în jurul nostru…

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!