Categorie: Ganduri

Trăim într-o societate extrem de dinamică și complexă, cu multiple raportări individ-social bazate pe o reciprocitate imprevizibilă . Iar pandemia care ne-a însoțit de un an de zile ne-a răvășit și mai mult percepțiile personale despre ce (sau cum) ne e bine, despre fragilul echilibru între eu și ceilalți, despre răbdarea pentru prezent sau viitor, despre acum sau altădată, despre controlul personal și asumarea inevitabilului…. Altfel spus despre dificultatea de a ne percepe confortul nostru personal într-un mod cât mai obiectiv.

Mă întâlnesc frecvent în provocările mele de natură profesională (dar și în variate contexte amicale) cu abordarea calitativă a acestui alunecos concept: zona de confort.

Când ne referim la confort, ne putem gândi rapid la un spațiu drag și plăcut nouă, sau la un mediu social prietenos și suportiv, sau la o activitate de relaxare și energizare. Confortul e plăcut, prietenos, protectiv. Să fii în aria lui e tot ceea ce îți poți dori. Fără durere sau teamă, fără efort sau amenințare. Zona de confort nu este pur și simplu un spațiu fizic, ci un concept mental: nu se limitează la un gard sigur pe care l-am construit în jurul nostru, ci include în special rutina noastră zilnică și modul de gândire. Pur și simplu, zona noastră de confort este un spațiu comportamental în care activitățile și comportamentele noastre se încadrează într-o rutină și un model care minimizează stresul și riscul. O stare de securitate mintală care ne oferă: plăcere prin anxietate scăzută și stres limitat. Iar problema acestui spațiu mental pe care îl căutăm într-un mod instinctiv este faptul că: deși este un spațiu sigur în care nu riscăm suferință, acestă zonă, nici nu ne lasă să creștem! Sau cel puțin așa subliniază psihologii sau alți specialiști în neuro-științe. De unde viziunea aceasta?

În urma unui experiment clasic în psihologie al psihologilor Robert M. Yerkes și John D. Dodson, aceștia au putut demonstra că o stare de confort a creat un nivel constant de performanță. Pentru a se maximiza performanța era nevoie de o stare de anxietate relativă – un spațiu în care nivelurile de stres sunt puțin mai mari decât în mod normal. Cei doi psihologi au definit astfel conceptele de zonă de confort și anxietate optimă (Legea Yerkes-Dodson). Anxietatea optimă este acel moment în care productivitatea și performanța mentală ating vârful capacității lor. Prin faptul că așa suntem mai productivi (în zona de confort pierdem impulsul și ambiția de a face mai mult pentru noi sau pentru alții). Împingerea limitelor personale ne poate ajuta să ne atingem anumite stadii de fericire, împlinire și dezvoltare pe care nu le-am fi atins niciodată doar stagnând în echilibrul confortului. Și nu în ultimul rând învățând să trăim în afara zonei de confort ne pregătim pentru momentele din viață care depășesc total predictibilitatea și controlul nostru. Pe de altă parte nu putem trăi în afara zonei noastre de confort tot timpul. Trebuie să ne întoarcem din când în când pentru a ne procesa experiențele și a ne recăpăta energia.

Ca atare, din punctul meu de vedere, zona ta de confort nu este un lucru bun sau rău. Este o stare naturală spre care majoritatea oamenilor tind. Părăsirea acestuia înseamnă un risc și o anxietate crescută, care, de regulă, imprimă rezultate pozitive, la care nu am putea ajunge din starea de confort. Cu toții avem nevoie de spațiul în care suntem mai puțin anxioși și stresați, astfel încât să putem procesa beneficiile pe care le obținem atunci când îl părăsim.

Și, poate, ne-ar fi și mai ușor să acceptăm faptul că prea mult confort nu ne este util, dacă reflectăm un pic la adevărul spus de John Maxwell: ”atunci când creştem, suntem în afara zonei de confort!”. Sau putem să ne asumăm unori anumite riscuri de dezvoltare, citându-l pe scriitorul american Max DePree „Nu putem deveni ceea ce vrem să fim, rămânând în ceea ce suntem astăzi”.

Domnișoara Pogany, Sărutul, Muza adormită, Coloana infinitului, Măiastra, Cocoșul, Nou-născutul, Rugăciune, Muse, Capul lui Socrate, Prometeu, Cumințenia Pământului, Sculptura pentru orbi sunt doar câteva dintre cele mai reprezentative și cunoscute opere ale genialului Constantin Brâncuși, care a lăsat posterităţii o capodoperă impresionantă. Pe 19 februarie, s-au împlinit 145 de ani de la nașterea românului care a făcut piatra și lemnul să vorbească pe limba artei. În fapt Constantin Brâncuși este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii și chiar părintele sculpturii moderne. Care, pe baza unei viziuni artistice deosebite dar și a unei puternice încrederi în sine, a revoluționat atât arta cât și perspectiva catalogării ei.

Cum? În 1926, la una dintre galeriile renumite din New York, urma să aibă loc o expoziţie cu lucrările lui Brâncuşi. Operele acestuia au ajuns la graniță, însă nu toate au trecut de controlul vameşilor, care au considerat că unele dintre lucrări, (de exemplu ”Pasăre în spaţiu“) nu pot fi încadrate în domeniul artei, aşa că le-au taxat cu sume consistente sau chiar le-au confiscat. Brâncuşi a contestat în instanţa de judecată decizia luată de vamă, acţionând împotriva statului american. În final judecata a oferit pe drept merit un verdict în favoarea lui Brâncuși, asumând meritele artistice ale acestuia.

Pentru mine, dincolo de mesajul transmis de acest proces prin care arta învingea prejudecata, se reliefează o mare trăsătură a lui Brâncuși: încrederea în capacitatea sa creatoare, în spiritul său artisitic, în noutatea limbajului de exprimare… încrederea în sine!

Încrederea în sine (din punctul de vedere al psihologilor) reprezintă o atitudine cu privire la abilitățile și deprinderile personale. Care determină (sau nu) convingerea unei persoane că poate face față cu succes provocărilor și cerințelor cotidiene. A avea încredere în sine nu este legat obligatoriu de abilitățile reale ale unei persoane, ci, în principal, se bazează pe percepțiile acelei persoane.

Totodată, deosebit de important e faptul că încrederea în sine și stima de sine nu definesc același mecanism psihic. Stima de sine se referă la sentimentele generale despre propria persoană, în timp ce încrederea în sine se referă la convingerea și simțul de reușită – succes. Se poate întâmpla să am o stimă de sine conformă (mă simt bine cu mine însumi), dar nu am încredere că pot învăța limba chineză în doi ani de studiu aprofundat.

Cum funcționează acest mecanism al încrederii în sine? Foarte simplu: motorul principal al acestui demers îl constituie interiorizarea și asumarea faptului că acțiunile mele îmi influențează rezultatele. Cu alte cuvinte, „depinde de mine”. Dacă nu cred pe deplin în acest lucru, nu voi depune toate eforturile pentru a face tot posibilul, deoarece cred că rezultatul este în afara controlului meu. Acceptarea faptului că pot influența considerabil rezultatul îmi creează un sentiment de control și îmi inițiază încredere.

În zilele noastre putem gasi o mulțime de sfaturi despre cum să fim încrezători sau cum ne putem crește acest fel de a fi. Dar toate aceste sfaturi pot fi utile doar atunci când credem cu adevărat în noi înșine. Din punctul meu de vedere pentru acest scop e îndeajuns să facem un singur lucru: să ne activăm acea componentă de auto-observare (Eul observator) prin care să stabilim o relație echilibrată între bunătatea de sine și judecata de sine. Practicând compasiunea de sine ne oferim recunoașterea tuturor emoțiilor, inclusiv celor dificile, pe care de obicei le evitam. Așa ne structurăm resursele încrederii. În rolul nostru de a declanșa, crea, produce, modifica, susține schimbarea permenentă din noi. În procesele și produsele noastre. În viața noastră. În sine!

Mă întâlnesc destul de des, în cadrul cabinetului meu cu situații în care mi se cere să ofer sfaturi pentru un ”trai mai fericit”. Chiar sunt asigurat că fericirea a fost o constantă în viața acelor persoane, dar ”în ultimul timp, parcă nu mai reușesc să mă bucur de nimic…”. Secretul fericirii?! Răspunsul meu clasic este acesta: ”dacă aș cunoaște acest fapt, cu siguranță aș fi premiat Nobel…”. Lăsând însă gluma la o parte, prin tot ceea ce fac în activitatea mea profesională (și chiar și personală) încerc să mă apropii pe mine și pe cei din jurul meu, cât se poate de mult, de acest deziderat absolut.

În primul rând trebuie specificată o puternică teorie a neurocercetătorilor care subliniază faptul că starea pe care o resimțim este puternic condiționată de structura neuronală constitutită din experiențele noastre de viață. Astfel punctele forte interioare provin din experiențe pozitive. Și invers: stările resimțite ca disconfortante se bazează pe percepția negativă a unor situații anterioare. În plus, antropologii declară că pentru asigurarea supraviețuirii, stră-stră-strămoșii noștri au determinat creierul să evolueze înspre achiziția preponderentă a experiențelor neplăcute, tocmai pentru a le putea face rapid față. Oamenii de știință numesc acest fapt ca o „părtinire a negativității” care transformă rapid experiențele negative în structură neuronală.

Neuropsihologul Rick Hanson conchide din această perspectivă că tendința negativității creează un fel de blocaj, care face mai dificilă obținerea situațiilor de satisfacție. Ajungem să ne simțim mult mai îngrijorați, iritați, singuri, nevalorizați sau mai altfel decât merităm. În plus, ne este mai greu și mai lent să ne ”vindecăm” de experiențele dureroase, să renunțăm la stres, să învățăm noi abilități de relaționare sau să devenim mai încrezători și mai mulțumiți.

Ce e de făcut în acest context?! Cel mai succint demers ar fi să reechilibrăm gândirea cu emoțiile pe care ni le dorim în viața noastră. Și, fără a aspira la premiul Nobel 🙂 , cred că putem încerca acest lucru prin câteva exerciții de atenție:

• printr-o atenție sporită la noi înșine. Să ai grijă de tine nu este un gest egoist. Procesul de a avea grijă de nevoile noastre emoționale, mentale, spirituale și fizice ne va susține pe parcursul de a ne menține sănătoși, odihniți, relaxați, bucuroși…
• prin concentrarea atenției asupra lucrurilor bune din viața noastră, care ar trebui să devină motive de experiențe bune. Când suntem conștienți de un fapt bun, să ne ”permitem” să ne simțim bine. Atât de des în viață ni se întâmplă un lucru bun, și, deși îl știm, nu îl simțim pe deplin. Cât de greu ar fi să ne bucurăm de acel moment și să ne reflectăm în satisfacția acelei bucurii?!
• prin filtrarea atentă a mediului informațional. Suntem bombardați în permanență cu o multitudine de stimuli pe care creierul nu poate permanent să le evalueze pe deplin pentru a le manipula adecvat nouă înșine. În plus, una dintre marile greșeli pe care le facem este de a acționa de parcă ar exista doar două perspective de adevăr, de frumos, de etic sau de moral. Una a mea și alta a altora. Este firesc să nu ne încălcăm valorile și principiile pentru a face pe alții fericiți, dar o dezvoltare sănătoasă implică multiple compromisuri și o atenție dinamică și pe adevărurile celorlalți.

Procesul atenției poate influența perceperea fericirii? Eu ader spre această observație. Și încerc să mă uit mai atent la reușitele mele în defavoarea eșecurilor.

8 februarie 2021… începe semestrul al II-lea școlar în România. Și se redeschid fizic circa 80% din unitățile de învățământ. În mod normal o astfel de știre ar fi fost doar enunțativă, fără un impact deosebit emoțional. Dar, acum, în funcție de statisticile epidemiologice, o mare parte din elevii actuali vor relua activitățile școlare în cadrul formal și tradițional din sălile de clasă, după o lungă perioadă (cu mici întreruperi și vacanțe) de învățământ on-line. Întoarcerea la școala reprezintă una dintre cele mai mari provocări anuale pentru copii și familiile acestora deopotrivă. Dar, acum, provocarea este mai mare și complexă. Pentru că tumultul Covid 19 e departe de a se fi potolit.

Chiar dacă au debutat campaniile de vaccinare (și acestea încă destul de hulite de o mare parte din societate) siguranța medicală a copiilor pune în balanță oportunitatea acestei reveniri. Și da! este deosebit de dificil de a prevedea un raport de tip ”care-pe-care” între sănătate și educație. Privind revenirea copiilor în școli, părerea mea este că orice decizie ar fi fost luată acum, efectele vor fi văzute în timp. Prezentul nu ne permite decât aproximări.

Având în vedere însă această reglementare, haideți să ne focusăm pe tot ce ne stă în putere pentru a o face cât mai funcțională. Pentru că sănatatea fizică și educația copiilor sunt importante, dar nici emoțiile acestora nu trebuie ignorate.

Încep acest demers cu sublinierea faptului că orice copil percepe lumea și realitatea înconjurătoare și prin ochii adulților din preajma sa. Copiii au abilitatea de a simți dincolo de cuvinte, din limbajul, atitudinea sau starea de spirit a adulților. Astfel vor resimți aproape orice tulburare, anxietate, panică, disconfort, repulsie sau rejecție a părinților privind starea actuală a școlarizării sau a situației pandemice. Pe de altă parte copiii vor răspunde la factorii de stres în moduri diferite față de adulți. Vor manifesta dificultăți în comportamentul alimentar, de odihnă sau de petrecere a timpului liber, vor putea fi mai agitați sau retrași, mai neîncrezători în independența lor sau mai pesimiști privind imaginea de sine.

Ca atare, recomand cu mare căldură, ca familiile să fie surse de sprijin emoțional pentru toți acești școlari, în această complicată perioadă:

• discutați cât mai des și sincer cu copiii (în termeni specifici vârstei)
• explicați care sunt problemele și îngrijorările voastre, dar și ce soluții întrevedeți pentru depășirea acestora
• răspundeți cât mai empatic la orice întrebări sau reacții comportamentale ale copiilor
• definiți orice set de reguli actuale ca un demers pregătitor pentru o stare de bine și nu ca niște privațiuni impuse
• încurajați copiii să vorbească despre emoțiile lor, oferindu-le timp, afecțiune și siguranță
• verificați și explicați informațiile provenite copiilor din spațiul public (media, școală, comunitate)

Par niște pași destul de simpli în teorie, dar procesul de implementare al acestora este puțin mai dificil. Și deosebit de important. Pentru că, astfel, putem transmite copiilor faptul că asumarea și respectarea unor reguli contribuie la binele comun al societății dar și la cel individual personal.

Spor la școală!

În acest weekend, am avut parte de o surpriză deosebită prin cunoașterea unei doamne a cărei pasiune pentru ceea ce face este depășită doar de dorința sa de a descoperi și promova resurse umane autentice. Istoria, tradiția, ritualurile cotidiene sau obiceiurile generațiilor dinaintea noastră reprezintă din punctul său de vedere un rost!

Dex-ul oferă o clarificare concretă acestui cuvânt: rost – sens, înțeles, tâlc, scop, menire, justificare, motivare. Dar bogăția de expresii ce uzitează acest concept neaoș ne duce cu gândul la multiplele sale nuanțe și simboluri:  a ști rostul cuiva / a fi rost de ceva / a face rost de ceva / a nu-și afla rostul / a-și pierde rostul / a învăța pe de rost / a lua (pe cineva) la rost / fără de rost / a da de rostul cuiva… Și chiar dacă toate aceste expresii induc nevoia unui scop, explicații sau înțeles, personal, mi se pare deosebit de interesantă modularea căutării proprii asupra acestei nevoi… Să mă explic: prin rost în fapt căutăm sens, certitudine, explicații. Sau în multe situații ne căutăm sensul, certitudinea și explicațiile. Încercăm să (ne) înțelegem lumea și să (ne) clarificăm scopul.

Când încercăm a da un rost/sens unor comportamente din jurul nostru, ne bazăm pe diferite procese cognitive:

În primul rând, structurăm și ne formăm impresii despre persoane prin însumarea unor informații privind trăsăturile, comportamentele, stereotipurile, obiceiurile sau orice alte informații care ni se par relevante.

În al doilea rând, încercăm să înțelegem oamenii prin intermediul atribuțiilor și activitățiilor întreprinse de aceștia și evaluăm ipoteze privind utilitatea sau validitatea comportamentelor lor.

Nu în ultimul rând, și de fapt esența acestui complex proces de a da sens, de a identifica rostul cuiva, este analogia: putem înțelege oamenii și comportamentele lor prin asemănarea cu noi înșine. Pe baza empatiei, dar și a întregii noastre structuri de valori ne ”permitem” să catalogăm sentimentele, comportamentele sau chiar viața cuiva.

În fapt, a(-ți) căuta rostul reprezintă o motivație profundă și fundamentală pentru dezvoltare, pentru că, astfel, oamenii se străduiesc să dea sens evenimentelor din jurul lor. Inclusiv proprilor acțiuni. Căutarea rostului dă naștere la sens și structură prin reducerea haosului la detalii relevante, observabile, concrete care ne pot ghida dezvoltarea. Motivația noastră de a crea sensuri ne permite să integrăm lumea exterioară spațiului nostru intim, dar și invers: să oferim lumea noastră interioară realității externe.

De fapt, a avea un simț al scopului, a-ți căuta rostul este unul dintre cei mai mari predictori ai fericirii și satisfacției.

Chiar dacă decembrie 2020 trebuie creditată ca luna debutului vaccinării împotriva COVID19, luna ianuarie a acestui an se ”bucură” pe deplin de ”privilegiul” dezbaterilor pro și contra acestui demers medical. Astfel, în orice mediu media te-ai afla, tematica declanșată de utilitatea/oportunitatea/calitatea vaccinării este în prim plan. Și, deseori, comentariile și reacțiile personale ale celor implicați, depășesc o oarecare limită de decență, profesionalism, moralitate sau etică prin structurarea unor poziții cu caracter de adevăr unic sau corectitudine absolută. În fața unor astfel de manifestări am încercat să întrezăresc mecanismele declanșatoare ale acestor dinamici, fie că se referă la tabăra pro-vaccin, fie de cealalaltă parte. Astfel, am ajuns la un punct de explicație unitar: ambele politici vizează exercitarea unui anumit control asupra unei populații.

Dar la nivel individual, ce reprezintă această nevoie de control? Cea mai simplă (și mai paradoxală) definiție a controlului stabilește că acesta este, de obicei, o reacție la frica de a pierde controlul… Amuzant…nu?! Psihologii subliniază faptul că nevoia de control ne ajută să credem că putem modela anumite rezultate și evenimente după bunul nostru plac și interes. Dar tot psihologii evidențiază că sentimentul de a avea control e atât de reconfortant și deoarece ne face să credem că nu suntem sub controlul altcuiva. Adică, cu cât simțim mai mult controlul, cu atât ne simțim mai eficienți cu privire la obținerea rezultatelor dorite, iar acest sentiment de competență ne sporește imaginea de sine și tonusul în tot ceea ce facem. În același timp oamenii se luptă cu nevoia de a deține controlul pentru a nu se simți neajutorați și vulnerabili ( sau la mila altora).

Și da! Sunt total de acord cu faptul că lupta pentru obținerea controlului este un lucru bun – dar numai până la un punct. Dincolo de acest punct, impulsul spre control ne poate face să fim nefericiți (pentru noi înșine sau pentru cei din jurul nostru). Dorința de a controla poate declanșa mari probleme.

În cabinet, în momentul în care surprind un astfel de comportament încerc să propun câteva abordări. Simple, dar complexe în același timp. Pentru că vizează acțiuni facile, dar și idei profunde:

Exercițiul de a accepta… Filosofia occidentală subliniază importanța controlului, în timp ce filosofia orientală pune accentul pe predarea controlului, acceptând „ceea ce este”. Așadar, pentru că nu totul este în controlul nostru, trebuie să acceptăm realitatea și să încetăm să ne pedepsim pe noi înșine (sau pe ceilalți) pentru ceea ce s-a întâmplat.

Abordarea realist versus idealist… Cu cât nevoia noastră de control este mai puternică, cu atât mai multe situații de disconfort vom trăi. Pentru că ceilalți vor avea alte valori de percepție față de noi. Astfel, în unele momente/situații/contexte ceea ce e indicat să căutăm nu este modul de realizare a unui anumit lucru, ci tocmai simpla realizare a acestuia.

Identificarea nivelului de autenticitate… Nevoia de control se manifestă și în raport cu propria persoană (căutăm să arătăm un comportament cât mai perfect, o impresie bună, o atitudine fără reproș). Dar așa, deseori, pierdem din autenticitatea și creativitatea noastră. Și fie că îi spunem pauză, vacanță, nebunie sau moment de respiro, ideal este ca uneori să ne lăsăm corpul și mintea să se relaxeze. Putem să reducem preocupările și responsabilitățile – cel puțin câteva minute. Și să încercăm să gândim și simțim cât mai spontan și liber. Fără prejudecăți și ”conserve” culturale legate de oamenii din jurul nostru. Sau ideile și atitudinile lor…

Pentru marea majoritate a oamenilor procesul de luare a unor decizii este un exercițiu de rutină. Și suntem conștienți de faptul că acest proces (ca orice alt operand al gândirii) poate fi influențat de o sumedenie de factori: personali, de mediu, de context… Unele dintre aceste decizii ne afectează pentru o perioadă scurtă de timp pentru ca altele să ne influențeze întreaga viață. Și, pentru că până la o anumită vârstă nu avem o înțelegere deplină despre modul în care anumite acțiuni de astăzi ne pot pot afecta anii de mai târziu, copiii, adolescenții și tinerii sunt ajutați, ghidați, mediați în a decide cât mai optim din perspectiva dezvoltării lor. Desigur că, în afară de educația directă (formală sau informală) asupra adolescenților, modelele pozitive ale adulților din viața lor îi vor ajuta să ia deciziile corecte, morale, etice și în conformitate cu societatea înconjurătoare.

Dar, în aceste timpuri atât de agitate, pe cine își mai structurează adolescenții și tinerii ca modele de urmat? În general, studiile psihologice subliniau faptul că, majoritatea adolescenților alegeau ca modele acele persoane pe care le admirau cel mai mult. Persoanele cu care aveau o legătură personală, de prietenie sau interacțiune (părinți, membrii familiei extinse, profesori, mentori, antrenori). Sau acele personalități (sportivi, artiști, oameni de succes) pe structura cărora identificau anumite trăsături și caracteristici pe care și le doreau propriei personalități.

Din punctul meu de vedere tinerii/adolescenții timpurilor noastre imită oamenii pe care îi cunosc cel mai bine. Sau pe aceia asupra cărora au convingerea, credința sau impresia că îi pot înțelege și cunoaște (în special din perspectiva statutului public al acelor persoane, vizibile în special prin multitudinea de rețele sociale). Această realitate subliniază influența mediilor virtuale cu care se asociază adolescenții și tinerii. Care caută în modelele lor o mentalitate extinsă. Următoarea generație își selectează eroii dintr-un spectru larg de oameni descoperiți atât printr-o viziune generală, cât și prin opinii de tip nișe. Meniul vedetelor acoperă multe sectoare, de la artiști și sportivi la lideri de opinie sau celebrități fortuite. Natura eclectică a modelelor pe care le îmbrățișează adolescenții nu este nouă, dar diversitatea mediilor din care aleg aceste modele este atipică: alegerile lor sunt afectate în mod substanțial de imagini și expunere media. Și prezent!

Ca atare, aș considera de bun augur orice tip de inițiativă prin care copiii, tinerii sau adolescenții zilelor noastre să aibă acces la prezentări și inițieri privind promovarea valorilor culturale autentice. Prin mijloacele preferate de căutare, comunicare și entertainment ale generației actuale – rețelele sociale, și în limbajul și stilul propriu al acestora.

Post Scriptum… de curând a fost ziua poetului nostru național Mihai Eminescu, iar data de 15 ianuarie mai are o semnificaţie importantă, fiind şi Ziua Culturii Naţionale. Poate un bun moment de analiză al stadiului culturii române şi proiectelor culturale dezvoltate pentru generația viitoare ?!

Am început anul într-un șirag de urări în care sănătatea și norocul se doreau a fi principalele caracteristici ale viitorului. Privind conceptul de sănătate, nu am niciun dubiu legat de importanța acestui deziderat, cu atât mai mult cu cât, încă, ne aflăm în mijlocul unei pandemii năucitoare. În ceea ce privește norocul, o simplă rememorare ne relevă cultul românesc pentru acest factor: omul norocos este cel căruia îi plouă la nuntă / cel care are mai multe cuiburi de rândunele la casă / cel căruia îi iese păr alb de timpuriu/ cel care găsește un trifoi cu patru foi / cel căruia i se aşază o gărgăriţă în palmă… sau… vâscul trebuie să fie prezent în case și pe masa de anul nou pentru că aduce noroc… sau… vinerea este interzis să aruncați lucruri din casă, inclusiv gunoiul… aduce ghinion…

Din perspectiva psihologică ”norocul” este fenomenul și credința care definesc experiența unor evenimente improbabile. Din acest punct de vedere atributul „norocos” sau „ghinionist” poate fi o etichetă descriptivă care se referă la pozitivitatea, negativitatea sau improbabilitatea unui eveniment. O interpretare pur obiectivă ar defini norocul ca fiind o chestiune de întâmplare, similar cu aruncarea unei perechi de zaruri. Ar susține că evenimentele pozitive și negative se pot întâmpla tot timpul, atât din cauza proceselor naturale, cât și a celor aleatorii sau accidentale și chiar și evenimentele improbabile se pot întâmpla din întâmplare. Dar totuși, cunoaștem persoane în jurul nostru care par să aibă parte de cele mai bune oportunități la orice loc de muncă, care par să se ”împiedice” de idei grozave sau să dispună de orice fel de resurse exact când au nevoie de ele… alfel spus, sunt norocoase.

O serie de studii au încercat să examineze concepțiile noastre de zi cu zi despre noroc și modul în care aceste concepții ne influențează viața. Richard Wiseman, profesor britanic de psihologie la Universitatea din Hartfordshire, a studiat modul în care norocul joacă un rol în viața noastră (http://richardwiseman.com/resources/The_Luck_Factor.pdf). El a efectuat numeroase experimente sociale și cercetări amănunțite privind semnificația corelațiilor dintre personalitatea umană și asumarea unui statut în ecuația noroc-ghinion. Într-un astfel de un experiment Wiseman a plasat aceleași oportunități – o sumă de bani ”pierduți” și o potențială întâlnire cu un om de afaceri, pe rutele de deplasare a doi oameni diferiți (unul care a afirmat că este o persoană norocoasă, celălalt ghinionist). Tipul „norocos” a observat imediat banii de pe jos și mai târziu a legat ușor o conversație cu omul de afaceri în cafeneaua unde fusese ”plantat”. Între timp, persoana ghinionistă a pășit chiar peste numerar și și-a sorbit cafeaua fără să spună un cuvânt aceluiași om de afaceri. Într-un alt experiment celebru Wiseman a dat oamenilor un ziar și le-a cerut să numere fotografiile din interior. Oamenii autodefiniți ghinioniști au realizat sarcina în circa două-trei minute. Pentru oamenii norocoși a durat câteva secunde. De ce? Pe a doua pagină a ziarului, era redactat un mesaj amplu care scria: „Nu mai număra. Există 43 de fotografii în acest ziar”. Oamenii ghinioniști au avut tendința să rateze sau să ignore mesajul, în timp ce oamenii norocoși l-au văzut imediat. Și au reacționat.

Cercetările lui Wiseman au fost completate de alți cercetători (Elizabeth Nutt Williams, Ben Fletcher) și emerg către o concluzie comună: cei care se definesc a fi norocoși obțin scoruri mai mari în ceea ce privește sociabilitatea și extrovertirea. Adică acei oameni sunt încrezători și relaxați atunci când se află în diferite contexte sociale și nu le este teamă să iasă din zona de confort. Fiind deschiși la schimbarea planurilor, se adaptează ușor unei situații noi. Pe de altă parte, cei care se cunosc a fi ghinioniși au tendința de a experimenta stări emoționale negative, cum ar fi anxietatea, furia, vinovăția și depresia. Oamenii care cred în noroc sunt mai optimiști, mai mulțumiți de viața lor și au dispoziții mai bune. Au așteptări pozitive, care duc la profeții care se împlinesc de sine. Chiar dacă lucrurile iau o întorsătură în rău, pot observa binele într-o situație. Oamenii ghinioniști ar putea vedea aceeași situație dar vor arăta doar aspectele negativele, fiind mai puțin susceptibili de a profita de oportunități sau schimbări neașteptate.

Înțelepciunea populară ne subliniază faptul că a avea noroc nu contează atât de mult cu a crede cu adevărat că ai noroc: ”Fă-mă mamă cu noroc/ Şi aruncă-mă în foc!”. Mulți atribuie de multe ori binele altora norocului, în timp ce propriile nenorociri sunt rezultatul ghinionului. Așa că vă propun ca, acum, la început de 2021 să luăm aminte la faptul că putem să construim pe ceea ce avem. Să încercăm să vedem viața în termeni de noroc și cu adoptarea unei atitudini pozitive față de viață. Pentru a avea succes putem să ne construim singuri norocul!

Moș Crăciun este un obicei, un ritual, un fel de a fi sau o poveste despre tot ce înseamnă copilărie…

Fiecare din noi trăiește aceasta magică experiență inițial în feluri infinit de personale și intime, urmând ca, odată cu trecerea anilor, să ne confruntăm și împărtășim trăirile cu cei dragi nouă.

Și chiar dacă buletinele noastre ne arată altceva, în preajma sărbătorilor avem în suflete un strop din fiorul întâlnirilor copilărești din serile de Crăciun de altădată.

Oricât de pline ar fi zilele, gândurile sau programele noastre în fiecare iarnă ne putem întâlni cu Moșul. Și cu imensa bucurie de a dărui sau primi. Iubire!