Categorie: Repere

Reperul de psiho…

”Știu foarte bine ce nu îmi place la mine, dar nu pot să depășesc chestiile acelea… să trec mai departe…să mă dezvolt… De ce crezi că am blocajul acesta?” (Maria, îți mulțumesc pentru acordul de a scrie despre această dilemă cu care ai venit la mine în cabinet!)

Adevărul este că multe persoane apelează la ajutorul psihoterapeuților în momentul în care se confruntă cu astfel de neclarități. Iar paradoxul este că tocmai acest fel de a pune problema, reprezintă primul pas în a le depăși. Ulterior, pentru a ne ”da voie” să ne dezvoltăm, pentru a ne descoperi cu adevărat tot potențialul nostru, e necesar (și util) să facem ”pace” cu / în noi. Cu acceptare. Cu toleranță, indulgență și sinceritate!

Utilizat pentru prima dată la începutul anilor 1900 de către Carl Gustav Jung, conceptul de ”umbră” definește tot ceea ce o persoană nu poate sau nu vrea să își recunoască / identifice la propriul său Sine. Sau poate chiar respinge categoric anumite trăsături de personalitate, pe care le ascunde atât față de ceilalți cât și față de propria persoană. Dintr-un motiv sau altul, toți avem părți în noi care nu ne plac (sau ne plac mai puțin) sau credem că un anumit grup social nu le acceptă, nu le înțelege și ne va judeca pe seama lor. Astfel că ”împingem” acele părți în partea inconștientului nostru creând umbra noastră. În loc să ne confruntăm cu ceva ce nu ne place, mintea noastră ne împinge să pretindem că nu există. Oricât de frumos sau de „fericit” ar putea părea oricine, garantat, există și o latură de umbră.

Deși se poate crede că umbra este eminamente „negativă”, acest lucru nu este adevărat. Umbra este mai degrabă ceea ce noi percepem ca fiind întunecat, neadecvat sau slăbiciune despre Sinele nostru, și de aceea trebuie să fie ascuns și/sau negat. Dar acest lucru depinde de propria noastră perspectivă asupra vieții, într-un anumit moment sau context. Nu putem „vindeca” sau „scăpa” de umbră, pentru că este o parte esențială din noi.

Repet: pentru a ne descoperi tot potențialul nostru, cu toate resursele noastre de dezvoltare, e util să facem ”pace” cu / în noi. Pentru că atunci când ne inhibăm un sentiment sau un impuls, ne inhibăm de asemenea, opusul lui. Dacă ne negăm urâțenia, nu ne putem vedea frumusețea pe deplin, iar când ascundem frica, ne minimalizăm curajul din alte contexte … Jung sublinia că “prefer să fiu întreg, decât bun” pentru că ”ignorând incapacitățile, ne predispunem a ne limita posibilitățile.”

Dacă acceptăm și ne confruntăm cu furia, atunci ne putem stabili limite mai bune. Când ne acceptăm pe deplin tristețea noastră, putem simți și bucuria mai din plin. Cu cât ne asumăm neconformitățile cu cei din jurul meu, o să devin mai tolerant și mai lipsit de prejudecăți față de alții. Ceea ce putem accepta și înțelege la noi ne va ajuta să înțelegem și la ceilalți.

”Nici noaptea pământului nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină”
(Lucian Blaga)

Reperul de psiho…

Reperul de astăzi e oarecum mai personal: Ioana și Vlad au vrut să afle de ce îmi plac atât de mult distopiile, așa că o să generalizez întrebarea ”oare care sunt motivele pentru care unii oameni iubesc romanele distopice?”

În primul rând ce sunt romanele, lumile, personajele sau situațiile distopice? Conceptul de distopie (distopic) se referă la un potențial viitor, prezentat, de regulă, printr-o operă literară, un viitor care este nefuncțional sau indezirabil. Distopia este opusul utopiei, care este o reprezentare a societății ideale și perfect echilibrată. Distopiile se creează pe baza unor caracteristici socio-politice sau cultural-umane și includ, în general, sărăcie sau condiții mizere de viață, opresiunea guvernamentală sau corporativă, ritualuri sau cutume comportamentale discriminatorii, inechitate socială sau conspirații absurde, teroare, durere etc. Altfel spus, o lume absolut aberantă și îngrozitoare pentru omul obișnuit al zilelor noastre.

Ferma animalelor, 1984, Fahrenheit 451, Minunata lume nouă, Povestea Slujitoarei, Eseu despre orbire, Divergent, Împăratul muștelor sau Jocurile foamei sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere distopice. Aceste romane sunt foarte adesea o reflectare subtilă a ceea ce se întâmplă în societatea actuală (guvern corupt, corporații monopolizante, discriminare socială) și acest lucru ar putea fi un prim element care atrage cititorii acestui gen literar. Lumea distopică se bazează oarecum pe experiența cititorilor, care pot identifica și recunoaște anumite caracteristici indezirabile. Ca atare, lectura se transformă într-o experiență personalizată. Un alt motiv pentru care acest tip de lectură atrage este faptul că cititorii sunt atrași de modul în care unele personaje reacționează cu curaj, cu credință, cu îndârjire tocmai pentru a restabili echilibrul sau speranța. Cititorii s-ar putea să guste din plin acel fior de speranță împotriva tuturor probabilităților.
Criticii literari spun că cititorii iubesc distopiile și pentru că explorează emoții, comportamente, structuri psihice sau relații sociale declanșate de situații extreme, care, încurajează conștientizarea anumitor deficite personale sau comunitare și modul în care acestea ar putea fi stopate. Uneori, prin astfel de lecturi, sperăm că societatea noastră actuală poate fi zguduită suficient pentru a evita distopia imaginată de un autor vizionar.

“Ca toate celelalte, libertatea este relativă.” (Margaret Atwood – Povestea Slujitoarei)

Întâlnesc des în cabinet situații în care sunt întrebat ”Adi, cum să fac să îmi elimin toate fricile mele?” sau ”Ajută-mă să îmi înving frica. Definitiv!”. Răspunsul meu este fără echivoc: ”pe lângă faptul că acest lucru e imposibil, ar fi și dăunător”. De ce?

În momentul în care suntem expuși unei situații cu potențial de pericol asupra noastră a altor elemente personale (persoane, obiecte, contexte), corpul nostru reacționează extrem de rapid: inima ne bate mai tare, respirația devine mai rapidă, transpirăm brusc iar mușchii ni se încordează. În fapt, creierul stimulat de percepția pericolului eliberează substanțe chimice specifice (cea mai cunoscută este adrenalina) care determină ca vasele de sânge să se dilate pentru a furniza mai mult oxigen și nutrienți, iar nivelul de glucoza din sânge crește semnificativ, pregătind o doză mare de energie, în caz de nevoie. În câteva secunde putem simți din plin emoția de frică.

Considerată de mulţi dintre noi mai degrabă un “dezavantaj” decât un puncte forte, o emoție negativă și neplăcută, frica este, în realitate, pentru majoritatea situaţiilor în care ne aflăm de-a lungul vieţii, principala emoţie căreia îi datorăm conservarea. Frica este utilă pentru că tocmai îndeplinește acel rol important în siguranța și integritatea noastră, prin mobilizarea energetică a organismul pentru a reacționa în fața pericolului. Pe baza fricii, fără să știm exact ce facem (sau de ce facem) reușim să ne declanșăm anumite ”protocoale” care ne securizează de acele elemente care ne pot pune viaţa în pericol. Dacă nu trăia frica, omul nu ar fi supravieţuit pe Pământ atât de mult…

Bineînțeles că nu e de dorit ca emoția de frică să ne domine, să ne paralizeze sau să ne înghețe. Și atunci, da! E nevoie de anumite demersuri psihologice sau psihoterapeutice prin care să poată fi gestionată această stare interioară. O frică nu va putea fi niciodată total eliminată, ci maxim poate fi gestionată și manageriată prin anumite mecanisme de control pentru a nu fi distructivă.

„Omul curajos nu este cel care nu se teme, ci cel care controlează această frică.” (Nelson Mandela)

Reperul de psiho…

În plin sezon de vacanță și concedii, am sesizat interesul unor oameni (bine ancorați în diverse domenii profesionale) spre accesarea unor cursuri, formări sau specializări suplimentare. Mă bucură mult acest fapt și încerc să răspund la o întrebare automată a celor care se uită cu stupoare spre acești permanenți căutători de învățare: ”cât de utilă / importantă e învățarea continuă?”

Procesul de învățare se referă la procesul de acumulare de cunoștințe și abilități într-un mediu educațional structurat (școală, universitate, laboratoare etc). Pe de altă parte acest proces se recomandă a nu fi limitat doar la astfel de etape sau anumite perioade de timp, având în vedere următoarele aspecte:

– adaptarea la schimbări: cunoștințele și abilitățile pe care le deținem la un moment dat pot deveni depășite sau ineficiente, în fața dinamicii de creștere a tot ce înseamnă lume, tehnologie, politică, comunicare, știință, social etc.

– creșterea profesională: dezvoltarea de noi abilități și cunoștinte într-un domeniu specific, ne poate ajuta sa avanăm în carieră sau să obținem noi oportunități profesionale.

– stimularea creierului: studiile arată că învățarea continuă contribuie clar la prevenirea declinului cognitiv și la îmbunătățirea funcțiilor cognitive; în plus prin acest mod ne creștem abilitățile de rezolvare a problemelor.

– adaptarea la schimbări personale: odată cu diverse etape ale vieții, pot apărea noi provocări și schimbări personale; învățarea continuă poate ajuta la o adaptare mai rapidă la aceste schimbări prin abilitățile de a face față situațiilor noi sau printr-o creativitate dezvoltată tot de procesul de învățare.

– îmbunatățirea relațiilor interpersonale: învățarea continuă susține adiacent și dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare.

În concluzie, DA! învățarea continuă este o investiție valoroasă în noi înșine!

Reperul de psiho…

”Tu chiar crezi că dacă o să mă focusez mai mult pe aspectele mele pozitive sau cum spui tu: dacă îmi asum ca fiind parte din mine aceste aspecte, o să mă simt mai bine?” (întrebare extrasă dintr-un proces psihoterapeutic al Cristinei… mulțumesc!). De fapt, e o întrebare care apare des în cabinetul meu când explic oamenilor că psihoterapia nu se referă exclusiv la tulburări, tensiuni, dezechilibre psihologice sau variate probleme existențiale, analiza traumelor, gestionarea emoților negative sau identificarea de vulnerabilități și relații toxice. Psihoterapia se focusează și pe dezvoltare: de competențe, atitudini, caracteristici sau abilități, pe structurarea și întărirea afectelor pozitive, pe asumarea punctelor forte din viața fiecăruia, pe creștere…

Și ca să răspund clar la întrebare, pot menționa faptul că foarte mulți specialiști în neuroștiințe subliniază (pe baza unor ample cercetări) că persoanele care își identifică și își asumă punctele lor forte vor fi mai antrenați în a și le utiliza în orice situație de tip provocare cu care se confruntă. În plus, acest fapt îi predispune în a fi mai puțin stresați (conștientizarea faptului că dețin în bagajul personal anumite ”instrumente” de succes pare să creeze un tampon în fața efectelor negative ale stresului și traumei, resimțite de alte persoane). Totodată, susținerea punctelor forte ale caracterului este legată de o serie de comportamente sănătoase, inclusiv a duce o viață activă, a desfășura activități plăcute și a avea un echilibru sănătos în comportamentele de hrănire sau de odihnă.

Nu în ultimul rând, autoexaminarea pozitivă și consolidarea punctelor forte sunt deosebit de utile atunci când învățăm ceva nou sau ceva despre care se credem că este dificil, determinând o percepție ridicată de autoeficacitate și control.

„Căutăm des putere şi încredere în afara noastră, dar acestea vin dinăuntru… dintotdeauna.” (Anna Freud)

Reperul de psiho…

Vacanță! Atât de bine-meritată și așteptată de foarte mulți elevi. Și totuși la o lună de la debutul vacanței, Sorin mă întreabă ”ce să fac să nu mă mai plictisesc?”.

Înainte de a oferi un posibil răspuns de ajutor lui Sorin, să definim întâi ce este plictiseala: o anumită stare mentală și afectivă negativă, în decursul căreia o persoană se simte lipsită de dorința de a face ceva. În plus, acea persoană va percepe ca dificilă trecerea timpului, dorind o anumită activare.

Există o sumedenie de teorii care încearcă să explice de ce sau cum apare acest sentiment de plictiseală, iar cele mai cunoscute se referă la:

– activitățile pe care le-am putea desfășura nu sunt îndeajuns de interesante și motivante pentru noi, astfel încât ne blocăm în a alege una…și, ne plictisim

– existența unor prea multe opțiuni de activități, poate (paradoxal!) să inhibe capacitatea de a alege și apare starea de plicitseală

– obligativitatea de a desfășura o anumită activitate, sau de a fi într-un anumit mediu, sau într-un anumit context social, fără a putea să evităm acest lucru, ne determină o stare de disconfort și saturație, care poate denatura în plictiseală

– repetarea unei anumite activități sau frica de a nu reuși noi activități pot de asemenea să inducă plictiseala

Plictiseala poate fi un răspuns normal la unele situații. Însă, de cele mai multe ori ne disconfortează. Soluțiile de depășire a plictiselii sunt destul de simple: abordarea unor preocupări noi (sau a unor medii sociale noi), diversificarea activităților din ritualul cotidian, creșterea contactelor și interacțiunilor sociale sau asumarea unor noi schimbări în propriul comportament. Un proverb asiatic spune că atunci când ești plictisit, ești plictisit un pic de tine însuți. Altfel spus cel mai ușor putem combate plictiseala cu o mică schimbare a noastră.

Reperul de psiho…

Zilnic ne confruntăm cu acțiuni sau intenții de a acționa, încadrate de anumite repere de ”bine” sau ”rău”, ”corect” versus ”incorect”, ”etic” – ”imoral” etc. Și, deseori, ne este foarte greu să alegem, să ne hotărâm, să acționăm. Pentru că este foarte greu să (ne) răspundem la întrebarea ”cum să rezolvăm o dilemă morală?” (mersi I. pentru întrebare).

Și pentru a înțelege și mai bine ce înseamnă și cum am putea rezolva o dilemă morală, vă spun că de această problemă se ocupă mulți filosofi de foarte foarte mult timp. Astfel, exemplul clasic pentru o dilemă morală este: „Ai fura o pâine pentru a-ți hrăni familia?” și este cea mai cunoscută concretizare a acestui concept. O astfel de situație presupune că o persoană poate avea un motiv moral pentru a face oricare dintre cele două acțiuni, dar, cel puțin una îi contravine unor standarde etice personale. Aceste standarde etice pot fi definite ca linii directoare, care sunt urmate, pentru a promova valorile umane (de exemplu sinceritatea, încrederea, bunătatea, corectitudinea) dar acestea nu sunt obligatorii și, mai ales, pot fi interpretate.

Fără a putea da un răspuns clar și edificator la această întrebare vreau doar să menționez că filosofia propune câteva abordări clasice, care ne pot ghida spre a depăși o dilemă morală. Abordarea utilitaristă presupune ca o persoană care nu poate să ia decizia ”cea mai buna” să se ghideze spre soluția „ cea mai puțin dăunătoare”. Bineînțeles, calculând nu doar momentul prezent, ci și efectele viitoare. Abordarea corectitudinii subliniază că cea mai bună alegere este cea care respectă drepturile tuturor celor implicați în acea problematică. Astfel apare ideea de ”binele comun” care poate să ne elibereze de presiunea de a rezolva acea dilemă morală într-un mod absolut solitar. Împreună poate reușim mai bine. Nu în ultimul rând abordarea virtuții se bazează pe faptul că acțiunile noastre ar trebui să fie întotdeauna în concordanță cu virtuțile și ghidajele etice pe care le aveam încă dinainte de a apărea această dilemă morală…

Știu că acest răspuns nu poate acoperi pe deplin întrebarea acestui articol, dar închei reperul cu o observație a lui Irvin Yalom (celebru psihanalist, psihoterapeut și scriitor), care subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu…”

Reperul de psiho…

Au trecut evaluările naționale și examenele de bacalaureat, iar sesiunile studențești anuale sau cele de licență / masterat se finalizează zilele acestea. Tocmai de aceea, astăzi, vreau să răspund la o întrebare nerostită, dar atât de insidios resimțită de unii dintre oamenii dragi mie: ”oare există viață după eșec?”. (Victor, Mina, Adela, Bea, Andrei, Raul, mă simt onorat să încerc să vă clarific această dilemă!)

S-a întâmplat (și o să se mai intâmple!) ca oricât de mult am muncit, am vrut, ne-am sacrificat, am performat, tot acel efort să se fi transformat, la un moment dat, într-un eșec. Poate am ratat o relație, poate nu am performat prea bine la câteva examene, poate am picat a n-oară carnetul de șofer, poate tocmai am fost concediați sau am dus în faliment propria companie, poate am stricat o prietenie de 10 ani sau poate am suferit un accident auto pentru că vorbeam la telefon…

Un lucru pe care îl învățăm cu toții de la o vârstă fragedă este cât de amar și dăunător este eșecul, care indiferent de toate instanțele pozitive pe care le-am implicat, are puterea de a ne schimba viața. Un eșec are tendința de a ne deforma puternic stima de sine și ne imprimă senzația că nu suntem buni de nimic. Să vezi dincolo de efectele eșecului sau să depășești un astfel de moment, e dificil…

Pe de altă parte o mulțime de antreprenori de mega-succes (aș aminti aici doar de Elon Musk sau Jeff Bezos) au un discurs atât de liniștitor despre eșecuri: „dacă nu eșuezi, nu te dezvolți, nu inovezi, nu te adaptezi”. E oare doar o acțiune de marketing sau PR această abordare?! Personal, cred cu tărie că acest concept de ”eșec” este supraevaluat ca și consecințe negative. Mai ales pe termen mediu și lung. Pentru că din această perspectivă eșecul este o cheie a dezvoltării personale prin energia pe care ne-o oferă în a învăța (tocmai din acel eșec) sau de a ne adapta. Și vreau să subliniez încă un citat celebru: „succesul nu înseamnă absența eșecurilor; este abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără a pierde entuziasmul” (Abraham Lincoln).

Așa că DA! Există viață după eșec și chiar viață de succes! Tot ce trebuie să facem este să asimilăm durerea eșecului, fără a o generaliza sau interioriza la tot Eul nostru sau la tot parcursul nostru existențial, să redefinim planul de viitor în care ne înscriem pe baza învățăturilor obținute, să cerem ajutorul fără a ne pierde încrederea în noi înșine și să ne înconjurăm de oameni motivanți și susținători.

(potrivit înregistrărilor, după ce a inventat becul, Thomas Edison a spus: „Nu am eșuat de 1.000 de ori. Becul a fost o invenție care a necesitat 1.000 de pași”)

Reperul de psiho…

Sub auspiciile emoționale ale amplelor manifestări ale Festivalului Internațional de Teatru FITS Sibiu am primit de la un adolescent o întrebare tare profundă ”Oare care au fost primii oameni care au jucat teatru și pentru ce au făcut acest lucru?”

Teatrul își regăsește rădăcinile în zona de antichitate. Cuvântul „teatru” provine atât din limba greacă (“theatron”), cât şi din cea latină (“theatrum”), rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”. Cuvântul desemna un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să observi și avea inspirația din manifestările în care unii oamenii dansau în jurul altarului lui Dionisos în timp ce alții se uitau la ei. Prima „scenă” era un simplu cerc pe iarbă, aflat de regulă la poalele unui deal sau a unei coline, astfel ca spectatorii, aflaţi pe deal, să poată vedea „spectacolul”.

Cum arătau primele „piese” de teatru în acele vremuri? Se pare că acele manifestări închinate zeului Dionisos (zeul recoltelor, ogoarelor dar și al viilor și vinului!) presupuneau cântăreţi individuali (unii purtând măşti de ţap – „tragos”, de aici provenind și termenul „tragedie”) sau coruri (conduse de „corifei”) care cântau imnuri, despre viața zeului incitând la dans și voioșie. Ulterior au apărut și texte vorbite, schimburi de replici sau momente în care un cor cânta o poveste, în timp ce unii actorii mimau anumte roluri.

De ce au apărut aceste manifestări primare ale artei teatrale? Din aceleași motive pentru care teatrul coexistă și astăzi și animă atât de mulți oameni și în prezent, pentru că prin teatru:

– ne putem exterioriza, amplifica sau exersa anumite sentimente (efectul de catharsis)

– avem posibilitatea de a crea, enunța, împărtăși anumite oglinzi sociale despre noi înșine, alții, societate etc, prin care putem înțelege mai bine rolul lor

– creem modalități noi de educare și transmitere de cultură

– cunoaștem și socializăm cu alte persoane

– ne destindem

– ne dezvoltăm personalitățile…

Reperul de psiho

”Oare există oameni care să nu fi mințit niciodată?” (întrebare oarecum retorică a Dianei – 21 ani); mersi de întrebare! O să încerc să ofer un răspuns mai larg la întrebările subsidiare: de ce mint oamenii?, care sunt motivele pentru care atât de des / atât de mulți oameni apelează la acest tip de comportament?

Trăim într-o lume / o perioadă în care minciuna a devenit o experiență destul de uzuală și nu mă refer aici doar la figuri politice aflate în campanii electorale, la vânzători de produse pe care ni le prezintă cât mai atractiv indiferent de realitate sau la avocați aflați în serviciile unor personalități dubioase. Întâlnim minciuni în bucătărie, când un copil spune mamei că s-a săturat, doar ca să fugă mai repede la joacă, în birou unde angajatul se scuză că a pierdut autobuzul deși nu s-a putut da jos din pat, în magazin unde vânzătoarea nu mai găsește încă o pereche de pantofi, deși, de fapt, s-a săturat să mai caute în depozit… și așa mai departe, cu atât de multe exemple…

Minciunile îmbracă extrem de multe forme (de la omisiunea involuntară a detaliilor până la denaturarea voluntară a adevărului) iar scopul acestui comportament poate fi, de asemea, extrem de variat:

– auto-aparare: mulți oameni mint pentru că vor să se protejeze de o situație conflictuală sau pentru a evita anumite consecințe neplăcute (un elev își ascunde notele slabe pentru a nu fi nevoit să justifice, să explice sau să se confrunte cu o potențială pedeapsă).

– pentru a nu răni sentimentele altora: decât să rănească sau să îngrijoreze unii oameni, deformează adevărul (o femeie ar putea minți în legătură cu costul pantofilor pe care i-a cumpărat pentru a nu creea invidie sau a jigni cercul ei de prietene)

– pentru protejarea propriilor sentimente: mulți oameni mint pentru a-și proteja propria stimă de sine sau alte emoții personale (un om care a ratat un interviu de angajare poate ușor să spună: „oricum nu am vrut acea slujbă”).

– pentru a păstra un secret (hai să ne gândim la petrecerea-surpriză a celui mai bun prieten sau la cadoul de Crăciun al copilului nostru).

– pentru a prezenta o imagine (mai) bună: mulți oameni doresc să își afișeze o imagine personală puțin mai altfel (la un interviu de angajare de câte ori nu am exagerat anumite chestii despre noi pentru a impresiona intervievatorul).

– pentru a manipula pe alții: din copilărie învățăm foarte repede că putem manipula pe cei din jur, iar ulterior asta ni se pare o dovadă de inteligență personală sau o abilitate crescută de diplomație (un copil va minți că fratele lui l-a bătut doar pentru ca fratele să nu primească dreptul de a se uita la desene animate).

Și, pentru că psihologia umană este infinită, putem identifica multe alte scopuri pentru comportamentul de ”a minți” (din plăcere, de neștiință, pentru că am mai mințit și nu vrem acum să recunoaștem acest lucru, pentru că ne este frică, de rușine, pentru a proteja pe altcineva etc). Iar toată această pleiadă imensă de motive ne îndrumă să credem că nu există o persoană care (voluntar sau nu) să nu fi utilizat niciodată acest comportament. Acesta este adevărul! Sau?!….