Categorie: Dictionar de fericire

Deşi cursurile şcolare s-au reluat de puţin timp după o scurtă vacanţă, parcă au explodat ştirile privind violenţa, agresivitatea, bullying-ul sau alte comportamente indezirabile ale unor şcolari. Marea majoritate a acestor manifestări au ca şi victime directe alţi copii care ajung să se simtă răniți, nesiguri și vulnerabili. Iar repetarea unor astfel de episoade ar putea să-i facă pe aceştia să se simtă nerespectați, neajutorați, singuri şi fără nici o putere să schimbe lucrurile. Având în vedere aceste aspecte, precum şi multiplele discuţii deschise de cadre didactice sau părinţi privind aceste probleme, am decis să conturăm câteva pagini ale Dicţionarului de fericire pe câteva perspective psihologice ale acestor provocări. Astăzi o să ne uităm la un comportament care mi se pare fundamental în procesul analizei agresivităţii şi a bullying-ului.

Intimida = (verb.) 1. A face (pe cineva) să devină sau a deveni timid; 2. a insufla cuiva sau a simți teamă, frică; 3. a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zăpăci, a (se) fâstâci. (dexonline.ro)

Deşi definiţia Dex-ului subliniază clar şi valoarea reflexivă a verbului în forma de „a se intimida (cineva / cândva / cumva) pe sine însuşi”, discuţia noastră va viza doar valoarea tranzitivă a verbului în sensul „a intimida pe cineva”. Ca atare putem evidenţia ca fiind foarte clară explicaţia dată: intimidarea (actul de a intimida) reprezintă un comportament al unei persoane (sau mai multora) care determină ca o altă persoană să se teamă, să se sperie de ceva. Deosebit de important în această definiţie este faptul că nu se specifică absolut deloc caracterul de voinţă în derularea efectivă a actului intimidant. De ce? Pentru că a intimida poate fi un gest asumat şi clar intenţionat sau poate fi doar o manifestare involuntară care a determinat pe cineva să experimenteze panică, teamă, frică. Să explicăm:

În cazul unui act intenţionat, un comportament intimidant va presupune atitudini, posturi, cuvinte, acțiuni sau amenințări implicite care sunt etalate tocmai pentru că se ştie că vor putea provoca o teamă de vătămare a sănătății, siguranței sau imaginii unei anumite persoane sau asupra caracteristicilor ei (relaţii, proprietăţi, cunoştinţe). De regulă aceste acțiuni includ, dar nu se limitează la: amenințări cu agresiuni fizice sau atitudini de violenţă, intimidare psihologică sau hărțuire. Persoanele care folosesc intimidarea în mod conștient o pot face fie ca utilitate de a se apăra de anumite ameninţări asupra propriei lor persoane, fie ca abilitate de a determina anumite persoane să acționeze irațional şi cu teamă. Prin această insuflare a unei stări de frică altor persoane, cel care intimidează simte că va putea să-şi crească puterea, influenţa, controlul sau statutul personal. Totodată intimidarea voluntară poate fi declanşată pentru obţinerea unor beneficii materiale sau financiare de la persoana înfricoşată. Toate aceste potenţiale „câştiguri” clarifică una din teoriile explicative ale nevoii de a intimida: intimidarea este o consecință dezadaptativă a impulsului competitiv pentru ierarhizarea relaţiilor dintr-un grup (lucru foarte des observat la animale).

Pe de altă parte, de foarte multe ori ne dorim să influențăm modul în care oamenii din jurul nostru ne percep. Fie că este vorba de un profesor care doreşte ca studenţii lui să îl „vadă” cu o competenţă de necontestat, fie că un boxer vrea ca adversarii săi să-l vadă ca fiind puternic și „rău”. Atât profesorul, cât și boxerul vor dezvolta anumite modele de comportament care să le satisfacă doleanţele: profesorul s-ar putea să folosească formulări cât mai impresionante în prelegerile sale, în timp ce boxerul ar putea poza mereu încruntat. Deși aceste tipuri de autoprezentări sunt concepute pentru a determina anumite impresii asupra propriei lor persoane, ambele modele au capacitatea în primul rând de a intimida pe cei din jur.

Intimidarea joacă un rol permanent în interacțiunile noastre sociale de zi cu zi. Şi dincolo de caracterul de voinţă în „a fi intimidant” identificăm multe posibilităţi de manifestare a acestui proces. Unii oameni sunt intimidanți din punct de vedere fizic, alţii se impun intimidător datorită intelectului, personalităţii sau statutului lor social sau economic. Alți oameni ne pot intimida doar pentru că prin prezenţa lor ne amintesc de ceva / cineva care ne-a speriat mai demult. Analizând din poziţia celui care este intimidat, oricare ar fi sursa acestei intimidări, rareori o să fie discutată sau abordată, acest lucru fiind adnotat cu o recunoaştere deschisă a unei vulnerabilităţi ruşinoase. Acest lucru poate comporta riscuri reale, deoarece sentimentul de a fi intimidat poate declanșa un răspuns de luptă sau fugă, la fel ca la orice altă amenințare percepută.

Din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, cel mai eficace antidot pentru orice formă de intimidare este stima de sine. De ce? Pentru că în foarte multe situaţii „a fi intimidat” nu are o legătură prea mare cu persoana care ne intimidează, dar are o foarte mare legătură cu nesiguranța noastră. Oare cât de des suntem intimidaţi doar pentru că permitem nesiguranțelor noastre să creeze scenarii despre noi în raport cu alţii?! Câți oameni se confruntă cu o emoţie negativă atunci când se întâlnesc cu anumite persoane mai influente, mai bogate, mai impozante fizic sau pur şi simplu mai frumoase, deoarece cred că nu sunt suficient de buni pentru a comunica / relaţiona / colabora cu acele persoane?! Câți oameni evită să meargă la petreceri sau să vorbească în faţa unui public mai larg, doar pentru că simt că auditoriul îi va judeca, cataloga, rejecta?! Câţi oameni acceptă un comportament injurios sau defăimător doar pentru că încrederea în sine e la un nivel atât de scăzut încât nu pot să-şi construiască un mod adecvat de apărare, evitare sau chiar pedepsire a celui care îi răneşte?!

Din păcate, în zilele noastre, există destul de mulți oameni care se hrănesc din intimidarea altor semeni. Credinţa mea este că ei reuşesc acest lucru pentru că indirect le dăm voie. Indiferent de cât de puternici, inteligenţi, faimoşi sunt alţi oameni, şi noi suntem la fel de buni (sau chiar mai buni decât aceştia) în anumite domenii, contexte sau dimensiuni personale. Iar când simţim că singuri nu putem face unui proces de intimidare, puterea de a diminua efectele intimidării va fi tot în mâinile noastre prin apelarea la familie, grupul sau colectivitatea în care suntem integraţi şi admiraţi.

„Nu-ți permite niciodată să fii victimă. Nu accepta definiția nimănui despre viața ta, ci definește-te pe tine însuți.” – Harvey S. Firestone (celebru om de afaceri american)

Am definit săptămânile trecute paginile Dicţionarului de fericire având ca bază previziunile de redimensionare a formării profesionale pentru angajaţii anului 2025 (anticipări stabilite de către Forumul Economic Mondial). Astfel, am discutat despre creativitate, dar şi despre întregul setting al abilităților de rezolvare a problemelor. Astăzi o să mă axez pe cea de-a treia caracteristică care completează topul primelor 3 estimări privind cele mai căutate abilităţi în cadrul pieţei muncii a viitorilor ani.

Critic = (adj.) 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. 2. Care demonstrează o evaluare atentă și o judecată pătrunzătoare (a unei persoane, a unui fenomen, a unei activități, a unei opere literare, de artă etc.). (dexonline.ro)

Abilitatea / deprinderea atât de căutată pe piaţa muncii se referă la a fi critic în toată complexitatea proceselor cognitive. Altfel spus a gândi critic. Gândirea critică defineşte capacitatea de a gândi clar și rațional, bazându-se pe analiza informaţiilor disponibile şi a cât mai multor şi variate dovezi, observaţii, relaţii, argumente a acestora, în scopul structurării unei judecăţi. Şi dacă această definiţie e un pic prea complicată vă propun un exerciţiu: căutaţi pe internet beneficii / riscuri privind consumul de alcool, cafea, droguri, jocuri video sau orice. Eu am făcut acest joc cu ciocolata neagră şi am descoperit beneficii precum: susţinerea aparatului cardiovascular, îmbunătăţirea funcţiilor cerebrale sau sprijin în diete de slăbire, iar ca dezavantaje: insomnii, nervozitate, deshidratare, dureri de cap, migrene, greaţă, constipaţie… Greu de stabilit, dacă e bine sau nu să mâncăm câteva pătrăţele de ciocolată neagră… Aici intervine, în fapt, procesul gândirii critice.

Având în vedere atât volumul uriaș de informații la care suntem expuşi în aproape orice domeniu cât şi libertatea şi amploarea opiniilor personale şi chiar a știrilor false, devin din ce în ce mai importante abilităţile precum capacitatea de a analiza toate aceste informaţii, rapiditatea de a evalua fiabilitatea unor surse, uşurinţa de a stabili anumite relaţionări logice de tip cauză – efect sau de a discrimina date, fapte, fenomene, observaţii și rezultate ale cercetării. În esenţă – a gândi critic. Şi cel mai probabil acesta este principalul motivul pentru care, gândirea critică se preconizează a fi una dintre cele mai vitale abilități pentru viitor. Gândirea critică este analiza în detaliu a unei probleme sau a unei situații, într-un mod cât mai obiectiv – adică o cât mai redusă influență a sentimentelor personale, opiniilor sau părtinirilor. Tot la nivel de ideal ar fi ca acest proces să se bazeze pe informațiile faptice, măsurabile şi recunoscute de cât mai multe surse independente.

Gândirea critică este o abilitate care ne permite să luăm decizii logice și în cunoștință de cauză, cât mai corect posibil. De exemplu, un copil care nu a dezvoltat astfel de abilități (gândirea critică e un proces care se dezvoltă la vârste mai mari) ar putea crede că Zâna Măseluţă a lăsat câţiva bani sub pernă pe baza poveștilor pe care le-a auzit de la părinții săi. Cu toate acestea, un gânditor critic poate concluziona rapid că acest lucru este extrem de puțin probabil – chiar dacă sub pernă nu mai există dinţişorul căzut, iar în schimb au apărut bănuţii.

Conceptul critic vine din grecescul ”kritikos” şi defineşte capacitatea intelectuală și a mijloacelor de judecată de a fi capabile să discearnă. Tocmai de aceea nu e de mirare că gândirea critică îşi are originile în Grecia antică, unde Socrate pune bazele unei adevărate strategii de gândire critică printr-o interogare socratică prin care subliniază importanța căutării de dovezi, a examinării raționamentelor și presupunerilor, analizarea conceptelor de bază și urmărirea implicațiilor „nu numai a ceea ce se spune, ci și a ceea ce se face” . El deschide perspectiva de a (ne) pune întrebări profunde care să provoace profund gândirea înainte de a accepta o opinie ca fiind o judecată de valoare. E important de subliniat aspectul reflexiv specific gândirii critice: gândirea critică se referă în primul rând la propria gândire. Cu scopul de a-i creşte eficienţa prin organizarea și clarificarea informaţiilor şi identificarea şi limitarea erorilor. Gândirea critică nu este îndreptată înspre exterior către rezolvarea problemelor, ci către interior spre „îmbunătățirea” propriei gândiri.

Dar dacă este atât de subiectiv acest tipar de gândire, oare de ce ar aprecia angajatorii acest tip de abilitate? Hai să ne uităm la principalele caracteristici ale unui gânditor critic! O astfel de persoană formulează clar şi precis întrebări și perspective de analiză, adună și sortează informații relevante, folosind idei generale pentru a le interpreta în mod eficient şi ajunge la concluzii și soluții bine motivate, testându-le în raport cu criteriile și standardele relevante. Prin gândirea deschisă va putea recunoaşte și evalua ipotezele, implicațiile și consecințele practice ale problemelor cu care se confruntă. În plus, va comunica eficient cu ceilalți pentru a găsi soluții la probleme complexe şi îşi va recunoaşte fără probleme anumite limite personale şi/sau profesionale. Cel mai probabil angajatorii şi-ar dori un astfel de angajat. Iată câteva exemplificări concrete ale gândirii critice într-un rol profesional:

• un zugrav evaluează materialele (cantitate, cost, calitate, fiabilitate) care s-ar potrivi cel mai bine unui proiect
• un profesor analizează rezultatele unui test atât din punct de vedere individual pentru fiecare elev al său cât şi ca rezultat colectiv al întregii clase tocmai pentru a identifica cele mai oportune abordări de predare în viitor
• personalul medical din secţiile de urgenţă analizează cazurile semnalate și decide ordinea în care trebuie tratați pacienții sau stabilesc alte unităţi de transfer în cazul în care identifică alte soluţii optime pentru unii pacienţi
• un manager analizează formularele de feedback ale clienților și folosește aceste informații pentru a dezvolta o sesiune de perfecţionare pentru angajați.

Cum putem să ne creştem această abilitate? Printr-un exerciţiu pe care ni-l putem propune în viaţa de zi cu zi cât mai des:

1. Verificăm informațiile noi cu precauţie şi curiozitate (de exemplu: „Sunt aceste informații complete și actualizate?”)

2. Luăm în considerare mai multe puncte de vedere (fiecare dintre noi are propriile opinii, percepţii și automat motivații)

3. Exersăm ascultarea activă şi empatia (ascultând cu atenție şi empatie discursul altora putem să ne nuanţăm propria părere)

4. Adunăm informații suplimentare (ne punem întrebări de genul „cine”, „ce”, „de ce”, „cum”, „când” şi căutăm surse de informare cât mai credibile şi mai general recunoscute)

5. Formulăm o judecată personală (dar luăm în considerare propriile preferințe, antipatii, convingeri personale, astfel încât să putem relua acest exerciţiu ori de câte ori simţim că ne lipseşte ceva în claritatea actului nostru decizional).

Închei această pagină cu o recomandare extrem de oportună (din punctul meu de vedere) pentru zilele noastre, a contemporanul autor american Neale Donald Walsch: „Gândiţi critic şi nu memoraţi doar ceea ce vor alţii să gândiţi.”

Vorbeam săptămâna trecută de previziunile de redimensionare a formării profesionale pentru angajaţii anului 2025, aceste anticipări fiind oferite de Forumul Economic Mondial. Subliniam că una dintre principalele abilități de lucru pe care am putea să ni le dezvoltăm deja este creativitatea şi pe baza acelui articol am primit întrebări legate de alte astfel de abilităţi atât de imperioase pentru viitor. Ca atare, astăzi, o să structurez pagina Dicţionarului de fericire¹ pe abilitatea cu cea mai mare cotă de cerere a viitorului profesional .

Rezolvare = 1. Soluționare. 2. Elucidare a unei controverse, a unui litigiu, a unui conflict. 3. Dezlegare, găsirea soluţiei unei probleme. (dexonline.ro)

Cine oare dintre noi nu ar înţelege acest concept, structurat atât de temeinic încă din anii de educaţie când exerciţiile şi problemele şcolare sau anumite contexte şi împrejurări sociale impuneau o anume rezolvare?! Aşadar, cum de un astfel de comportament ar putea fi o cerinţă atât de importantă pentru viitor? În primul rând trebuie să subliniez că cerinţa angajatorilor va fi „abilităţi de rezolvare de probleme”.

Deci, ce sunt abilitățile de rezolvare a problemelor? Răspunsul rapid (şi amuzant) ar fi: acele abilităţi care te ajută să rezolvi problemele. Şi acest răspuns simplist (şi redundant) e determinat de faptul că aceste abilităţi de a rezolva probleme reprezintă, în fapt, anumite deprinderi de bază, esențiale pentru viața noastră de zi cu zi, acasă, la școală, în societate sau la locul de muncă. Rezolvăm atât de multe probleme în fiecare zi fără să ne gândim cu adevărat la cum le rezolvăm. De exemplu trebuie să mergem la magazin, dar ne roagă copilul să-l ajutăm la teme. Ce facem? Există o mulțime de soluții posibile: prioritizăm cele două cerinţe şi stabilim ordinea lor, modificăm caracteristicile unei acţiuni (mergem cu maşina la cumpărături sau responsabilizăm copilul pentru teme, urmând doar a le verifica) pentru a avea timp de ambele, identificăm alte variante (comandăm cumpărăturile prin curier sau sunăm un prieten pentru ajutor la teme), renunţăm la una dintre activităţi asumându-ne efectele ei… Nu există o modalitate corectă de a rezolva această problemă și diferiți oameni o vor rezolva diferit. Sau, poate, chiar şi acelaşi om va identifica mai multe soluţii pentru acelaşi tip de problemă în spaţii sau contexte diferite.

De ce este important acest setting “rezolvarea problemelor”? Exersarea şi practicarea abilităților de rezolvare a problemelor ne dezvoltă, şi nu doar în viața personală, ci ne sunt determinante şi în viața profesională. Aşa cum am arătat, abilitățile de rezolvare a problemelor necesită o identificare rapidă a unei probleme și implementarea cât mai eficientă a unei / unor soluții. În planul economiei actuale (plină de dinamism, viteză, schimbări, multiple variabile), a rezolva rapid şi eficient o problemă poate însemna o uşurinţă de a dezvolta soluții practice și creative atât unor probleme de rutină cât şi unor provocări neaşteptate. În plus, a avea disponibilitate de a căuta noi şi noi soluţii, de a rezolva o anumită problemă, de a arăta independență și inițiativă, factori extrem de căutaţi de către angajatori.

Modalitatea de a rezolva probleme este o abilitate, și, la fel ca orice altă abilitate, cu cât o să o exersăm mai mult, cu atât o să devenim mai buni. Pe de altă parte “rezolvarea problemelor” este un proces, care constă în derularea anumitor paşi de lucru. Din acest punct de vedere există două tipuri de bază de strategii (paşi de urmat): stil algoritmic sau euristic. Strategiile algoritmice sunt ghiduri tradiționale pas cu pas pentru rezolvarea problemelor (de exemplu la un calcul matematic complex, efectuăm înmulțirile și împărțirile şi abia apoi adunăm sau scădem; şi toate acestea respectând şi ordinea parantezelor). Cu toate că algoritmii sunt cei mai eficienţi, multe din problemele cu care ne confruntăm nu sunt atât de liniare pentru a exista o singură soluție sau un unic demers rezolutiv corect.

Aici intervin metodele euristice care, pentru a ajunge la soluționarea eficientă a unei probleme, se bazează pe utilizarea strategiilor bazate pe experiență, practică și observație a faptelor şi informaţiilor.

Indiferent de ce metodă utilizăm pentru a contracara o problemă, putem generaliza că abilitățile de rezolvare a problemelor presupun două etape principale:

• identificarea problemei,
• alegerea / implementarea unei soluții.

Astfel, rezolvarea problemelor este procesul de identificare a unei probleme şi dezvoltarea unor posibile soluţii. Bineînţeles că fiecare dintre aceste etape se poate analiza din mai multe perspective, dar părerea mea este că cel mai simplu putem identifica o „problemă” ca fiind orice discrepanță între „ceea ce este” și „ceea ce ne-am dori să fie”. Iar dezvoltarea de soluţii reprezintă orice mijloc prin care ne apropiem de acel „ceea ce ne-am dori să fie”.

Din perspectiva mea de psiholog, una dintre cele mai optime abordări a unor probleme defineşte importanţa focusului de atenţie şi energie personală: concentrarea pe soluții şi nu pe problemă reprezintă în foarte dese cazuri o abordare de succes. În plus, e ideal să ne asumăm că nu există un singur răspuns, o singură soluţie! Fiecare dintre noi are un set propriu de a face ca lucrurile să funcţioneze. Totodată, putem folosi orice problemă ca o oportunitate de învăţare. Şi, având în vedere aceste idei, ne susţinem flexibilitatea, gândirea deschisă şi inovativă, relaţia de stimă şi auto-apreciere…pe scurt: ne dăm voie să creştem…într-o societate a cărei valoare de bază (se pare că) va fi dinamica şi viteza de reacţie.

În loc de concluzia finală vă invit la o scurtă vizionare… https://www.youtube.com/watch?v=fPz6uvIbWZE

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Zilele trecute am citit câteva extrase dintr-un amplu raport al Forului Economic Mondial desfăşurat în octombrie 2020 (probabil subiectul pandemiei atât de acoperitor în acea perioadă, mi-a umbrit lectura temeinică la acea dată a acestui raport?!) şi cel mai tare mi-a atras atenţia faptul că estimările specialiştilor prevedeau faptul că circa 50% dintre toți angajații vor avea nevoie de recalificare până în anul 2025. Această opinie era explicată pe baza “dublei perturbări” a impactului economic al pandemiei și a creșterii fulminante a automatizării. Dacă o să completăm acum şi variabilele legate de structura geopolitică tot mai conflictuală sau de potenţiala resetare a structurii energetice clasice, vom ajunge probabil la opinia că acest procent e subdimensionat. Tot în cadrul acestui Forum a fost schiţat un top 10 al principalelor abilități de lucru pe care am putea să ni le dezvoltăm deja. Fără a sublinia o anumită ierarhizare a acestor abilităţi, astăzi, o să construiesc pagina Dicţionarului de fericire¹ pe un astfel de concept, foarte drag mie.

Creativitate = 1. Însușirea de a fi creator; putere creatoare (dexonline.ro)

Şi pentru că Dex-ul ne oferă o definiţie atât de succintă, am apelat mai departe şi la conceptul de creator, aflat în definiţie, care ne este explicat ca cel care creează, produce, făurește (ceva nou sau inedit). Totodată ne sunt oferite o sumedenie de sinonime precum imaginativ, ingenios, inventiv, iscoditor, iscusit, născocitor, făuritor, înfăptuitor, plăsmuitor, realizator. Din această perspectivă creativitate este pur și simplu actul de a face ceva nou. Din punct de vedere psihologic, creativitatea este un proces care implică generarea de idei / concepte noi sau dezvoltarea unor noi asocieri între concepte existente și structurarea acestora într-un produs original.

Există multe teorii şi abordări care sugerează că a fi creativ este un dar dat de Dumnezeu sau ţine doar de o înzestrare biologică, naturală, dar vreau să subliniez că nu se pot ignora influenţele culturii, educaţiei sau a formării pentru acest proces. Creativitatea cuiva este o funcție a dotării naturale, dar şi a susţinerii şi dezvoltării ei.

Deşi pare că este o abilitate “rezervată” doar artiștilor sau designerilor, creativitatea este o abilitate a tuturor, indiferent de statutul profesional, genul, vârsta sau locaţia cuiva. Creativitatea se manifestă atunci când cineva vine cu o idee inovativă sub forma unor soluții sau posibilităţi la anumite probleme (unice, dificile sau de rutină). Astfel, creativitatea poate fi regăsită în fiecare domeniu al vieții, de la modul în care ne decorăm locuința sau ne pregătim micul dejun până la un nou mod de a ne uşura procesul de economisire a banilor sau a putea explica mai bine unor copii cum “funcționează” fotosinteza. Putem fi creativi lucrând ani de zile în căutarea unor soluții noi, sau pur şi simplu identificând spontan o posibilitate pe care cei din jur nu au identificat-o până acum. Creativitatea poate fi văzută în fapt ca o formă vitală de inteligență care îi susţine pe oameni să descopere ceva nou în diverse domenii. Bineînţeles că întreg procesul de creativitate este mult mai larg decât a descoperi nişte idei noi. Creativitatea este acțiune fără de care creatia ar rămâne doar la stadiul de imaginaţie.

A fi creativ înseamnă a avea curiozitate, abilitatea de a observa cu atenție sau de a extrage informaţii relevante din anumite relaţii de tip cauză-efect, o pasiune pentru inovație sau o dorinţă de acţiona într-un mod mai altfel decât până acum. Înseamnă să încercăm ceva diferit! Iar acest lucru ne impune să avem încredere în noi pentru a putea aborda zona de nou şi necunoscut. Cei mai creativi oameni găsesc frecvent modalități de a ocoli obstacolele, pentru că nu le văd ca nişte piedici, ci ca pe nişte oportunități. În esență, creativitatea este un instrument care poate face munca sau rutina mai distractivă, viața mai ușoară, ne poate scuti de plictiseală și ne oferă sentimentul de împlinire.

La începutul vieții noastre, suntem încurajați și chiar învățați să explorăm, să punem întrebări și să fim curioși. Pe baza acestor obiceiuri descoperim rapid bucuria de a fi creativi în descoperirea mediului şi a vieţii personale. Ulterior regulile și reglementările sociale reduc substanţial creativitatea. De asemenea sistemele educaționale ne învață să nu gândim prea diferit, şi să respectăm instrucțiunile și să ne adaptăm unui cadru general. Astfel, acel impuls inițial de creativitate tinde să fie înlocuit de un proces de gândire mai rigid.

Anii 1990 – 2000 au reprezentat un moment de cotitură în recunoaşterea importanței creativității prin observaţia că lumea se schimbă atât de rapid, încât învățarea unui anumit set de abilități și cunoştinţe nu garantează un succes de dezvoltare. Ceea ce ne pregătește pentru larga paletă de provocări a vieţii este flexibilitatea şi adaptabilitatea declanşate de creativitate. Astfel, am ajuns ca de la potenţialul de a fi creativi, astăzi să ni se sugereze că acest mod de a fi ne este imperios necesar.

În încheiere încurajez în a ne folosi creativitatea pentru a crește (apropo: termenul de creativitate provine din termenul latin “creare” care înseamnă a crea, a face, a creşte). Şi chiar dacă iniţial ni se pare dificil (sau inutil) acest proces, exersarea creativităţii ne poate face viața mult mai dinamică, interesantă, fructuoasă și împlinită. Cum putem să ne jucăm cu creativitatea? Simplu: gătind / inventând reţete noi de mâncare, redecorând camera de zi sau biroul de la serviciu, jucându-ne cât mai multe jocuri, căutând trasee noi în drumeţii şi excursii, exersând diverse hobby-uri de pictat, cântat, scris sau grădinărit, imaginând o lume, un mediu sau un context mai ecologic, făcând fotografii din unghiuri cât mai nonformale, testând noi şi noi forme de calcul, organizare sau gândire de tip AI etc. Aplicând gândirea creativă în viața de zi cu zi, inovăm și ne dăm şansa să ne facem viața mai ușoară și mai adaptată.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Săptămâna trecută am discutat despre conceptul de control şi auxiliarul lui emoţional, frica de a pierde controlul. Ulterior am primit câteva întrebări legate de fragilul raport între nevoia de control şi exercitarea propriu-zisă a acestei nevoi. Ca atare, astăzi, o să încerc să răspund acestor întrebări (mulţumesc de interes!) prin abordarea unui concept actiune în paginile Dicţionarului de fericire.

A (se) stăpâni = 1. A (se) reține de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri, a (se) înfrâna, a (se) tempera, a (se) potoli; 2. (despre sine) a avea stăpânire de sine, a se controla de la ceva (dexonline.ro)

Subliniam faptul că dorința de a avea control (asupra sinelui sau împrejurimilor şi circumstanțelor proximale) este înrădăcinată în conștiința noastră prin perspectiva unei permanente nevoi de securitate. Este ceva ce ne dorim cu toții în mod inerent pentru că ne face să ne simțim cel mai bine atunci când știm exact ce / cum / când / de ce se întâmplă ceva în orice domeniu al vieții noastre. Căutarea predictibilităţii a ceea ce se va întâmpla ne împinge des spre a încerca să ne lărgim limitele controlului personal asupra oricăror variabile din jurul nostru. Cu cât știm mai multe despre lumea noastră, cu atât ne simțim mai în siguranță, şi cu cât știm mai puține, cu atât ne simțim mai speriați, mai nefericiţi. Acest lucru ne-ar putea modula opinia că ar fi firesc (şi chiar benefic) să vrem să controlăm totul, dar, experienţa de viaţă ne arată că încercarea de a controla totul s-ar putea întoarce exact împotriva persoanei care o exercită.

Cele mai dese astfel de efecte adverse remarcate în cadrul activităţii mele psihoterapeutice se pot clasifica în două mari dimensiuni:

– nivel crescut de stres şi anxietate – tocmai pentru că oamenii care încearcă să controleze totul au o abordare mult mai panicată şi temătoare atunci când constată că anumite lucruri nu decurg conform planului lor; în plus permanenta nevoie de a verifica şi valida un anumit parcurs comportamental va face ca tensiunea arterială a acelei persoane să crească.

– un sistem critic /autocritic foarte bine dezvoltat – pentru că, în esenţă, nu există nici o modalitate efectivă de a controla totul în viață, simpla evidenţiere a faptului că anumite lucruri / comportamente / persoane / situaţii nu “respectă” scenariul visat, va determina acelei persoane cu dorinţa de control un set de critici sporite cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Ulterior, acest spirit constant critic / autocritic va creşte nivelul de insatisfacţie personală, putând contribui chiar la depresie și anxietate.

Stăpânirea de sine, din perspectiva controlului dorit şi exercitat, se referă tocmai la asumarea faptului că nu totul ne poate fi subordonat propriului control. O proprie nevoie de control neajustată de perspectiva capacităţilor şi libertăţilor de control ale altor oameni, va determina o permanentă creştere a dorinţei de a controla, intrând în sfera a ceea ce specialiştii numesc “comportamente problematice de control”. În timp ce toată lumea vrea să aibă un anumit grad de control asupra vieții lor, oamenii cu comportamentele de control nesănătoase vor duce acest lucru la un alt nivel: simt nevoia să-și controleze viața, dar și viața altora. Aceste persoane prezintă anumite trăsături de narcisism sau alte comportamente centrate pe sine: simt nevoia să fie în centrul atenției şi de a dicta comportamentele celor din jur, au probleme în a-şi accepta o vină, îndreptând-o către alţii, sunt imprevizibili afectiv, comutând frecvent între emoţii, se comportă posesiv cu oamenii din jurul lor, resimt un grad ridicat de gelozie etc.

Depășirea comportamentelor problematice de control sau creşterea stăpânirii de sine din perspectiva controlului presupune un efort, pentru că presupune tocmai limitarea percepţiei de siguranţă. Nu avem cum să renunțăm la control până nu știm unde cu adevărat este nevoie de el, şi unde putem să nu îl căutăm. Acest exerciţiu cognitiv ne poate deconecta de la aşteptările unor rezultate anume sau de la tratarea negativă a celor din jur atunci când aceștia nu se comportă exact așa cum dorim. A asuma că şi alţii deţin un grad de control asupra unor domenii comune vom putea trata situațiile în care suntem mai axaţi pe ce se intâmplă (prezent) decât pe ce ar fi fost bine să se întâmple (trecut) sau pe ce ar fi posibil să se întâmple (viitor). A ne asuma prezentul ca unicul timp efectiv de control, ne vom putea stăpâni mai lejer nevoile şi pulsiunile controlului viitor.
Stăpânirea de sine privind exercitarea controlului ne poate învăţa să renunţăm uneori la control. Pe termen mediu şi lung acest lucru ne va aduce satisfacţii. Aceptarea incertitudinilor din jurul nostru reprezintă un foarte bun exerciţiu de a ne accepta pe noi înşine şi pe toţi ceilalţi aşa cum sunt. Fără tipare sau criterii provocate de anxietatea lipsei de control. În general, acceptarea de sine și acceptarea celorlalți este o modalitate excelentă de a înțelege conceptul de stăpânire de sine și de a reduce anxietățile atunci când vine vorba de situații imprevizibile.

„Sarcina ta nu este de a controla vântul ci de a controla mişcările navei în care te afli pentru ca aceasta să aibă cel mai bun traseu.” (Michael şi Jessica Hinz)

Conflictul de la graniţele ţării noastre, situaţia strategică internaţională, instabilitatea şi vulnerabilitatea economică, contextul social post-pandemic sau fragilitatea raportului venituri – cheltuieli generează actualmente numeroase reacții, dezbateri, ştiri, scenarii sau politici. Desigur, nu am (şi nici nu îmi doresc) calitatea de a evalua dacă toate aceste puncte de vedere sau analize sunt pertinente sau dacă modurile lor de gestionare, prezentare, asumare sunt eficiente. Însă, din postura mea profesională, ca psiholog şi psihoterapeut, am identificat în toate aceste discuţii o variabilă comună: cine deține controlul (sau mai mult control) la un anumit nivel global / teritorial / economic / de resurse… Şi acest lucru mi-a subliniat încă o dată importanţa acestui concept, pe care o să îl abordez astăzi în paginile Dicţionarului de fericire (bineînţeles abordarea va surprinde doar nivelul individual, personal al fiecăruia dintre noi).

Control = 1. Verificare permanentă sau continuă a unei activități, situații etc., pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. 2. Set de măsuri destinat să asigure buna funcţionare a unui proces, persoane, activităţi 3. Supraveghere economică, politică, morală sau materială. (dexonline.ro)

Definiţia ne arată îndeajuns de clar manifestarea acestui proces / acestei acţiuni, care se bazează pe o verificare şi evaluare a unui anumit domeniu, în general cu scop de a asigura sau dezvolta funcţionalitatea acelui domeniu.

În psihologie conceptul de “control” defineşte capacitatea unei persoane de a avea o anumită influenţă asupra unor proprii capacități de a acţiona sau de a afecta pe alţii. Acest controlul a sinelui sau asupra altora se poate referi la domeniul emoţiilor, a gândurilor, a acţiunilor, a atenţiei, experienţei etc.

Dorința de a ne putea controla sinele, împrejurimile sau circumstanțele proximale este înrădăcinată în conștiința noastră prin perspectiva unei permanente nevoi de securitate. Acest lucru se explică prin faptul că, deţinerea a cât mai multor informaţii, cunoştinţe despre lumea noastră, ne determină să ne simțim mai în siguranță. Pe de altă parte, cu cât știm mai puține, cu atât ne simțim mai speriați, mai în slab control de acţiune sau reacţiune. A simți nevoia de a “deţine controlul” este firească pentru că ne simțim cel mai bine atunci când știm exact ce se întâmplă. Totodată nevoia de a controla este direct înrădăcinată în frică – în special, frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în afara controlului nostru.

De unde vine această frică? Tocmai din parcursul nostru evolutiv: cu cât deținem un control mai mare asupra mediului nostru, cu atât avem șanse mai mari de supraviețuire. Structura noastră psihică îşi calibrează opţiunile de acţiune în funcţie de cantitatea de informaţii externe şi de percepţia controlului asupra acestora. Ca rezultat ulterior sentimentul de control ne-a oferit anumite efecte comportamentale, care ne fac plăcere: sentimente de certitudine, satisfacţie faţă de predictibilitatea unor situaţii, înţelegerea unor relaţii de tip cauză – efect, aprofundarea unor concepte precum ritmicitate, periodicitate, consecvenţă.

În afara temerii efective de ce se poate întâmpla când nu deţinem controlul, sentimentul de control este “însoţit” de obicei de o reacţie de teamă de a pierde controlul. Complex, nu?! Când simțim că ne scapă controlul, experimentăm o trăire de tensiune frustrantă între nevoia de control, sentimentul de control și realitatea care ne înconjoară. De exemplu: o persoană este chemată în biroul şefului său profesional şi resimte teama că nu deţine controlul acestei întâlniri: de ce este chemată?, oare ceva nu a făcut bine?, se schimbă ceva în jobul său? Nevoia de control o va face pe acea persoană să dea un telefon în drum spre biroul şefului spre a se interesa de ce ar putea fi vorba sau să întrebe despre starea emoţională a șefului său, orice informaţie obţinută dându-i un pic de claritate privind scenariul ce poate avea loc. Odată intrată în biroul, acea persoană va resimţi gradul sentimentului de control în funcţie de ce subiect va fi abordat: se va simţi în deplin control, dacă se va discuta un lucru pe care îl cunoaşte şi îl poate explica, spre deosebire de momentul în care subiectul va fi total necunoscut.

Dorinţa de control nu este ceva ce dobândim prin învățare, ci mai degrabă este înnăscută, dar totuşi putem să ne educăm această nevoie. Existența dorinței de control este prezentă la animale și chiar la sugari foarte mici înainte ca orice valori societale sau culturale să poată fi învățate, dar această nevoie poate deveni copleșitoare și epuizantă, dacă nu conştientizăm şi asumăm faptul că nu totul ne poate fi subordonat propriului control. O nevoie de control neajustată de perspectiva capacităţilor de control a altor oameni, va provoca conflicte în relații și calitatea vieții în general.

Închei pagina de astăzi cu prezentarea unui punct de vedere ludic al nevoii / exercitării controlului care, din punctul meu de vedere, seamănă mult cu pescuitul. Dacă tragem cu putere de undiţă (pentru că avem sau doar vrem control) există mari şanse ca peștele să alunece din cârligul nostru. Dacă ne lăsăm de tot la o parte controlul, firul undiţei se va lărgi şi peștele va evada. Doar printr-un proces (uneori mai îndelungat şi mai frustrant) de a ne exercita controlul versus a ne recunoaşte că nu deţinem tot controlul o să putem simți în mod constant peștele….

Obişnuinţa a început să se instaleze în agitata lume şcolară. Orarele par că s-au stabilizat, dinamica acoperirii catedrelor didactice s-a ameliorat, fluxul informaţional are o continuitate tot mai mare, iar cerinţele şcolare se împletesc tot mai armonios cu rutina de zi cu zi a elevilor. Tot ce ne dorim acum este ca tot acest complex demers educaţional să îşi atingă cât mai bine scopul: a educa şi forma generaţiile viitoare. Având în minte acest imens deziderat vreau să subliniez faptul că motivația este o componentă esențială a succesului în învățare. Şi pentru că procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va focaliza doar un concept adiacent.

Recompensă = 1. apreciere, răsplată a rezultatelor muncii, a unor merite sau realizări; gratificație. (dexonline.ro)

Motivația reprezintă în esenţă mecanismul care ne determină să realizăm o acțiune sau să ne angajăm într-un comportament, fie că este vorba despre alegeri minore, cum ar fi cumpărarea unei cămăși, sau altele mai importante, cum ar fi obținerea unei diplome, schimbarea carierei sau alegerea unui partener de viață. Şi mai pe scurt motivația este “motoraşul” prin care oamenii (și animalele) inițiază, continuă sau opresc un comportament la un moment dat.

Procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, încât stabilirea unor criterii de obiective de definire şi/sau interpretare a favorizat formularea unui număr mare de teorii explicative. Fără a intra în detalii privind aceste teorii, menţionez faptul că ele se pot grupa în două mari categorii: cele care explică motivaţia pe baza unor factori interni (nevoi psihologice sau instincte) şi cele care focusează explicaţiile motivaţiei pe anumite răspunsuri externe omului care îl motivează în a face (sau nu) ceva – cândva – cumva.

Deşi există multiple controverse metodologice şi conceptuale între susţinătorii acestor două mari clase, personal, ca psiholog şi psihoterapeut, am ţinut cont de ambele perspective, luând în considerare, de exemplu, atât teoria piramidei lui Maslow (pe baza unei ierarhizări a nevoilor, psihologul american Maslow descifrează motivațiile ce stau la originea acțiunilor umane) cât şi teoria motivației stimulente (care subliniază că acțiunile umane sunt efectuate fie pentru a obține recompense, fie pentru a evita o pedeapsă).

Şi acum, ne întoarcem la conceptul analizat astăzi: recompensa. O recompensă este un obiect, un eveniment, o atitudine, un comportament care urmează îndeplinirii unei sarcini şi care generează o experiență plăcută, satisfăcătoare, gratificantă pentru cel care a îndeplinit acea sarcină. Mai concis o recompensă (un stimulent) poate fi orice lucru care motivează o persoană să efectueze (sau să înceteze) o acțiune: un biscuit, un card valoric, o notă, o laudă, un anumit ritual, o bătaie pe umăr, o melodie, o teamă, un vis…

Studiul recompenselor și al rolului lor în procesul motivației l-a avut ca pionier pe psihologul BF Skinner, care în anii 1930 a identificat principiul condiţionării operante (Skinner a efectuat diverse experimente cu animale care îndeplineau sarcini simple, cum ar fi tragerea unei pârghii sau apăsarea unui buton în corelaţie cu oferirea unor recompense alimentare). Ulterior, alte numeroase astfel de studii au dezvăluit modul complex în care creierul nostru răspunde la recompense. Astfel se pare că unii neuroni din creierul nostru se declanșează atunci când anticipăm o recompensă, alții când primim efectiv o recompensă și un alt grup de neuroni reacționează diferit când stimulentul pe care l-am estimat este omis. Prin urmare, creierul are reacții extrem de precise și diferenţiate cu privire la recompense (obţinere, omitere sau chiar și ideea).

Ca şi efect direct asupra comportamentului uman, există două tipuri de stimulente: pozitive și negative. Stimulentele pozitive au valoare de întăriri comportamentale (de exemplu un profesor își laudă elevul pentru că și-a terminat temele… acest lucru va face ca elevul să-și dorească să își dezvolte activitatea la acea materie pentru că s-a simţit foarte bine apreciat de profesor). Stimulentele negative sunt exact opuse și se referă la inhibarea unor comportamente (de exemplu același profesor și-ar putea critica elevul pentru că nu și-a terminat temele… acest fapt îl face pe elev să încerce data viitoare să îşi termine sarcinile şcolare tocmai pentru a evita situaţia neplăcută la care a fost supus).

Bineînţeles că ambele exemple sunt ideale. Pentru că multiplii factorii psihologici, cognitivi și sociali pot juca un rol în cea ce priveşte considerarea unor stimulente ca motivante și în ce măsură. Astfel valoarea unui stimulent depinde foarte mult de percepţia persoanei asupra căreia se aplică acel tip de stimulent. Continuăm cu exemplul anterior când profesorul ceartă un elev, în dorinţa ca acesta să-şi reducă un anumit comportament. Acest stimulent negativ ar putea să nu aibă un efect de diminuare a comportamentului nedorit, ci ar putea declanşa dorinţa elevului de a se distanţa sau a evita acea oră de curs, acea materie sau chiar profesorul.

Desigur că nu toate stimulentele sunt egale, iar recompensele care ne entuziasmează și ne incită pe unii dintre noi s-ar putea să nu fie motivante pentru alte persoane. Un elev va ţinti să obţină un premiu la un concurs în aşteptarea unei console de jocuri, în timp ce alt elev poate o face doar pentru a obţine mulţumirea tatălui. În plus „valoarea unui stimulent se poate schimba în timp și în diferite situații”, notează psihologul Stephen L. Franzoi, oferind şi o exemplificare: „…a câștiga laude de la părinții tăi poate avea o valoare pozitivă de stimulare pentru tine în unele situații, dar nu în toate: când ești acasă, laudele părinților tăi pot fi un stimulent pozitiv, dar atunci când eşti cu prietenii tăi probabil vei evita a primi laudele părinților, deoarece prietenii tăi te vor tachina.”

Un alt aspect deosebit de important pe care cred că ar trebui să îl avem în vedere în ceea ce priveşte motivarea copiilor din preajma noastră se referă la faptul că recompensele sunt puternice doar dacă persoana în cauză acordă importanță acelei recompense (pe care ar urma să o primească pentru acțiunile sale). De asemenea, recompensele trebuie să fie realiste și pe deplin realizabile.

În această lună am încercat să subliniez prin diferite metode faptul că nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm procesul cunoaşterii! Împreună putem analiza ce şi cum îi motivează pe copii în procesul educativ. Pentru că înțelegerea acestor caracteristici ne poate apropia cu adevărat de atingerea obiectivelor propuse.

Încet- încet începe să scadă euforia debutului şcolar. Atât pentru elevii bucuroşi de extrasocializarea oferită de mediul şcolar sau de contactul cu ştiinţele şi materiile de studiu preferate, cât şi pentru cadrele didactice sau aferente procesului educaţional care îşi pot vedea mai îndeaproape obiectul muncii lor. Astfel se creează din nou relaţiile de conlucrare, comunicare şi cooperare între profesori şi copii, toate bazate pe anumite reguli, norme, tipare, protocoale sau reglementări. Şi fiecare dintre acestea solicită, oferă sau definesc acel cadru general, atât de aşteptat şi dorit în mediul şcolar: disciplină. Prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun astăzi să ne uităm la acest concept.

Disciplină = 1. Totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități. 2. Supunere liber consimțită față de dispozițiile luate de superiori în scopul asigurării unei comportări și ordini corespunzătoare. 3. Ordine / Spirit de ordine / Deprindere cu o ordine. (dexonline.ro)

Crearea, existenţa sau dezvoltarea oricărei forme de societăți umane a implicat şi implică (chiar şi în prezent) un sensibil raport între autoritate și libertate. Acest raport presupune o anumită asumare de tip subordonare a oamenilor față de o anumită autoritate (umană sau culturală) prin respectarea unor norme și cerințe, dar totodată lasă deschis și un câmp de manifestare pentru libertatea indivizilor. Disciplina poate fi considerată drept un ansamblu de reguli de comportament necesare pentru buna conviețuire a unor indivizi într-un anumit mediu, pentru o anumită perioadă, precum şi propria lor atitudine şi dinamică faţă de aceste cerinţe. Disciplina reglementează astfel relațiile interumane tocmai prin prisma acestui raport.

După cum uşor putem observa, toate aceste aspecte se regăsesc în definiţiile dictionarelor privind conceptul de “disciplină”. Pe de altă parte, lăsând, pentru moment, la o parte aceste definiţii, cred că putem înțelege ce este cu adevărat disciplina și ce înseamnă ea cu adevărat, dacă ne uităm şi la originea cuvântului în sine. „Disciplină” provine din cuvântul latin „disciplina”, care înseamnă instruire sau învăţare, fiind derivat din rădăcina cuvântului „discere” – a învăța. Ulterior, din această rădăcină s-a format şi cuvântul latin „discipulus” care înseamnă discipol, elev, student, de fapt „cel care studiază”. Astfel cuvântul disciplină poate fi definit simplu ca transmiterea de cunoștințe și deprinderi, prin procesul de a preda, de a instrui sistematic un discipol (sau mai mulţi). Cel mai probabil a disciplina şi-a dezvoltat semnificaţia spre a instrui o persoană să urmeze un anumit cod de conduită. Să respecte şi să-şi asume un anumit set de linii directoare și principii care o să-i înlesnească o anumită convieţuire socială. Disciplina poate implica recompense și/sau pedepse pentru a iniţia şi susţine autocontrolul, a crește comportamentele dezirabile și a reduce comportamentele nedorite.

Disciplina se bazează pe numeroase variabile sociale, culturale sau etice care o pot modula şi activa diferit în funcţie de anumite contexte de timp, spaţiu sau cadru social. De exemplu, o persoană angajată care întârzie la locul de muncă, încalcă disciplina mediului său profesional, dar dacă aceeaşi persoană întârzie la o întâlnire cu un prieten, acest comportament va fi văzut doar ca o abatere de la regulile acelei relaţii. Sau de la disciplina acelei relaţii?! Diferenţa este dată tocmai de mediul la care se raportează acel comportament uman precum şi de asumarea diferită a acelei persoane faţă de cele două medii sociale cu care intră în contact (profesional versus amical). Pentru că a fi disciplinat înseamnă mai mult decât a ști ce ar trebui sau ce nu ar trebui să facem.

A avea disciplină este un model comportamental. Disciplina este dincolo de a studia şi învăţa un sistem de standarde şi reguli. Este de a-ţi asuma, ca fiind valoroase direct pentru propria persoană acele reguli şi norme şi de a te antrena cum să le aplici. Disciplina este puterea interioară a fiecăruia din noi care ne ajută să facem lucrurile care ar trebui făcute în loc de cele pe care am prefera să le facem (există chiar o definiţie cu tentă umoristică a acestui concept: să te obligi să faci ceva atunci când ai putea să faci altceva mai plăcut). Astfel, putem spune că disciplina este, într-o oarecare măsură, sinonimă cu autocontrolul: noi ne construim calitatea de a fi diciplinaţi când respectăm anumite reglementări dincolo de dorinţele noastre personale de moment pentru a trăi o viață împlinită și de succes. Disciplina devine o importantă calitate morală, necesară pentru fiecare persoană.

Îndreptându-ne privirea către elevi, şi copii în general, putem observa (şi din propriile noastre experienţe) că disciplina este o abordare dificilă pentru ei. Pentru că cere o anumită implementare de tip obligatoriu a unor reguli şi norme vechi şi deseori neînţelese de copii.

În acest sens, din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, esența transmiterii, susţinerii şi dezvoltării disciplinei pentru generaţiile tinere constă atât în cunoașterea de către aceștia a regulilor de conduită și a ordinii stabilite (în familie, școală şi societate), cât mai ales a înțelegerii lor. Prin toate cunoştinţele şi deprinderile noastre personale de adulţi avem datoria de a disciplina copiii exact în principiile enunţate anterior: a preda, antrena, ajuta și ghida copiii astfel încât aceștia să învețe, să practice autocontrolul și să dezvolte capacitatea de a face alegerile dorite raportate la binele lor personal dar şi comunitar. Disciplina nu este ascultarea automată a standardelor sau regulilor cuiva, ci este învățarea, înţelegerea și aplicarea unor standarde utile atingerii unor obiective de dezvoltare de clasă socială.

Închei, subliniind din nou: nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm mai intens procesul cunoaşterii! Şi, prin disciplină, împreună, determinăm coduri de conduită pentru viitor…

A început şcoala. Cu multiplele sale provocări pentru elevi, părinţi, profesori sau alte categorii profesionale adiacente actului şcolar. Abordarea, managementul, prelucrarea, transmiterea, asumarea, învăţarea propriu-zisă a informaţiilor şi cunoştinţelor cuprinse în curriculum şcolar sau monitorizarea, evaluarea şi permamenta îmbunătăţire şi adaptare a acestui proces imprimă multiple variabile cognitive sau emoţionale legate de generica “şcoală”. Şi pentru că uneori tocmai acest mare panel de variabile induce dificultăţi de perspectivă comună, astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun un concept fundamental în orice discuţie, negociere sau dezbatere.

Perspectivă = 1. Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere. (dexonline.ro)

De la bun început trebuie să subliniez că am oscilat puternic între variantele de exprimare cele mai fidele a ceea ce am vrut să detaliez astăzi: perspectivă sau punct de vedere. Clar că pot fi considerate două expresii sinonime, ambele exprimând subiectivitatea pe care fiecare dintre noi o imprimă în perceperea unor aspecte din mediul nostru. Indiferent dacă aceste aspecte se referă la structuri fizice sau cognitive, emoţionale, sau relaţionale.

Punctul de vedere / perspectiva personală este poziţia, fizică sau mentală, din care fiecare dintre noi percepem lumea înconjurătoare, elaborând astfel reprezentarea pe care fiecare dintre noi o avem asupra vieții. Trăim într-o lume atât de amplă şi bogată în elemente, variabile sau simboluri, în care tocmai perceperea lor produce opinii, perspective sau puncte de vedere diferite, și de multe ori contradictorii. Pe de altă parte toată această diversitate divergentă reprezintă una dintre esenţele dezvoltării noastre umane. Pe baza unor puncte de vedere diferite ne-am perfecţionat capacităţile de prelucrare şi analiză a informaţiilor, procesele de dezbatere rațională sau de negociere, şi, nu în ultimul rând, interpretările morale, etice sau estetice ale unor concepte precum adevăr, frumos, corect, valoare etc.

“Punctul de vedere” poate fi considerat un rezultat finit al sistemului de percepție a lumii, unde cognitivul este inseparabil de emoții. Bineînţeles că din multitudinea de perspective personale ale unui grup de oameni, existente la un moment dat asupra unui anumit obiect, fenomen, persoană, se poate extrage un punct de vedere mai general, asumat acelui grup, categorii sau clase sociale. Acest tip de punct de vedere va fi mai larg, mai maleabil şi mai dinamic şi va depinde şi de alți indicatori alternativi cum ar fi cultura sau educaţia. Un exemplu clar de perspective poate fi observat în privinţa obieceiului de a saluta. Salutul ca gest sau formulă uzuală de politețe la întâlnirea sau despărţirea cu/de cineva, este, în esenţă, un act personal, existând subtile elemente care îl fac unic pentru fiecare dintre noi: variaţii de intensitate, tempo, accentuare, dispoziţie, limbaj nonverbal alăturat, inflexiuni vocale, contact vizual, vibraţii emoţionale etc. Am putea spune chiar că pentru aceeaşi persoană forma de salut va fi diferită în funcţie de context, ambianţă afectivă sau alţi indicatori socio-culturali. Totuşi în această imensă diversitate de perspective personale se pot extrage puncte de vedere mai generale, cum ar fi, de exemplu, modul de salut pe care îl au oamenii din America Latină, care, de obicei, dau mâna și chiar se sărută pe obraz, comparativ cu oamenii din Asia, unde contactul corporal este de obicei evitat.

Cercetările şi observaţiile psiho-sociologice relevă că oamenii au multiple similitudini în opiniile lor în funcție de locațiile geografice, poziția socio-economică în societate, tipul locului de muncă, nivelului de educaţie, cultură şi tradiţie ale acestora. Iar cel mai influent factor care reglează o percepție, un punct de vedere este experiența. Pe seama unor observaţii privind înțelegerea perspectivei societății marginalizate (în special a femeilor) s-au structurat conceptele de bază ale teoriei punctului de vedere.

Teoria punctului de vedere se referă tocmai la diferitele niveluri ale percepțiilor oamenilor. Punctul de vedere variază de la o persoană la alta, fiind practic subiectiv şi diferit structural: o persoana dintr-o poziție superioară în societate va tinde să observe anumite probleme într-un mod general, teoretic, în timp ce o persoană de la nivelurile medii sau inferioare ale societății va aborda aceeaşi problemă mai practic. Teoria punctului de vedere subliniază că această specificitate se datorează diferențelor de circumstanțe în care trăiesc persoanele. Mai precis, teoria punctului de vedere insistă că perspectivele unor oameni marginalizaţi şi/sau oprimați pot ajuta la crearea unor relatări mai obiective despre lume şi sistemul social în care trăiesc. Printr-un fenomen de cunoaştere pe baza propriei experienţe, acești oameni pot indica anumite aspecte funcţionale (sau nefuncţionale) ale unui sistem, pe care cei care doar pun în practică acel sistem, nu sunt în stare să le recunoască.

Teoria punctului de vedere se concentrează asupra populațiilor marginalizate, dar, în ultimul timp a început să fie aplicată şi în domeniul educaţiei sau a asistenţei sociale. De exemplu, se iau în considerare opiniile beneficiarilor de servicii sociale, tocmai pentru că cei care structurează şi activează sistemul de asistență socială, de obicei, nu au avut niciodată nevoie să-i folosească serviciile înainte, şi, deci nu cunosc sistemul “din interior”.

Am vorbit săptămâna trecută despre cunoaştere şi, astăzi, am pornit fila de dicţionar cu conceptul de punct de vedere / perspectivă. Fără a mă erija într-un didact care formează cadrele profesorale, sau fără a acuza că acest lucru nu se întâmplă, aş dori să subliniez că un proces educativ îşi va lărgi mult potenţialitatea prin aplicarea teoriei punctului de vedere. Cred că orice profesionist implicat în munca cu copii (implicit şi eu ca psihoterapeut) ar trebui să-i încurajeze să vorbească, să-şi spună punctul de vedere. Încurajare nu doar prin vorbe, ci și prin acțiuni comportamentale, asigurându-ne că ceea ce auzim din partea lor, sunt opiniile şi perspectivele lor sincere. Cerând feedback permanent (fără teama de a fi judecţi ca nesiguri sau neştiutori) putem avea acces la mult mai multe perspective. Care în esenţă ne vor ajuta să ajutăm: să educăm.

(repet): Nu au început doar copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm mai intens procesul cunoaşterii! Împreună!

Toamnă… început de toamnă… Din nou creşte focusul asupra spațiului cu cel mai mare impact asupra dezvoltării copiilor (după mediul familial): şcoala. Şcoala, în general, este văzută ca instituţia de bază în pregătirea, educarea şi formarea copiii spre viitori membrii ai societăţii. Indiferent de gradul sau forma sa de organizare, orice instituţie educaţională, generic numită “şcoală” modelează informaţii, atitudini, comportamente şi valori tuturor participanţilor săi. Din punctul meu de vedere, şcoala este un permanent punct de referinţă pentru fiecare dintre noi, prin îndemnul perpetuu spre cunoaștere. Astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire¹ vă propun să analizăm un pic acest complicat concept.

Cunoaştere = 1. Reflectare în conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință. 3. Pricepere într-un domeniu, dobândire de cunoștințe pe baza studiului, experienței. 4. familiarizare (dexonline.ro)

Oricât de simplu ar părea conceptul de cunoaştere, definirea unor explicaţii concrete asupra sa reprezintă un subiect intens dezbătut şi controversat între toţi oamenii de ştiinţă. În sens restrâns, conceptul de cunoaştere oscilează între două dimensiuni: bagajul de cunoştinţe (învăţăminte) deţinute : noţiuni, judecăţi, teorii, relaţii, valori, etc şi activitatea efectivă de producere a cunoştinţelor (învăţămintelor) prin intermediul tuturor mecanismelor fizice şi psihice de culegere şi prelucrare a informaţiilor din jurul nostru. Altfel spus cunoașterea reprezintă familiarizarea cuiva cu cineva sau ceva, pe baza unor fapte, informaţii, descrieri, exemplificări sau relaţionări mijlocite prin educaţie sau proprie experienţă (auto-educaţie).

Dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, cunoaşterea este un proces prin care omul îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei. Teoria clasică a cunoaşterii (începută de Platon şi continuată de Aristotel), consideră cunoaşterea ca o facultate mentală a omului, iar continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei (Toma de Aquino, Martin Heidegger, Roderick Chisholm) consideră cunoaşterea ca o formă a conştiinţei umane, poate chiar cea mai înaltă formă de manifestare a acesteia. Prin cunoaştere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realităţii, descoperind şi formulând prin limbaj, legile care definesc prezenţa obiectelor, dezvoltarea fenomenelor sau mecanismele existenţei în sine.

O altă dilemă importantă legată de cunoaştere o reprezintă interogaţia: cunoaşterea provine din experienţă sau se bazează pe raţiune? Există numeroase puncte de vedere cu privire la cele două tipuri de cunoaștere, declanşându-se una dintre cele mai vechi probleme din filosofie: cunoaşterea este a-p-riori (expresie latină care se traduce „din ceea ce se află înainte”) sau a-posteriori (expresie latină care se traduce „din ceea ce vine după”). O informaţie oarecare poate fi cunoscută ca a-priori daca e independentă de orice experienţă (un copil va cunoaşte a-priori că zăpada este albă din poveştile care i se vor relata, până să aibă efectiv un contact cu zăpada propriu-zisă), iar un enunt care e cunoscut a-posteriori poate fi cunoscut doar in baza experienţei (un copil va cunoaşte a-posteriori faptul că în urma unei căzături cu bicicleta rănile pot fi dureroase). Bineînţeles că cele două tipuri de cunoaştere nu pot fi evidenţiate absolut decât în anumite situaţii sau consemne, ambele tipuri de cunoaştere oscilând şi completându-se reciproc. Din punct de vedere psihologic, putem spune că există un anumit raport între cunoaşterea cognitivă (a-priori) şi cea experenţiala (a-posteriori). În anumite perioade ale vieţii, nevoia de cunoaştere experenţială este mai mare tocmai pentru că natura umană nu poate reproduce la infinit aceeaşi informaţie sau tipar comportamental. Pe de altă parte fără aportul cunoaşterii cognitive, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de niciun fel de experiență elaborată. Dacă omul ar asculta doar la ceea ce i se spune, societatea ar stagna, ar rămâne permanent pe loc, iar daca omul ar trăi doar pe baza propriei experienţe, fără a ţine cont de experienţa trecutului, s-ar autodistruge. Din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, raportul dintre cele două forme de cunoaştere, reprezintă unul dintre motoraşele evoluţiei pentru fiecare dintre noi. Şi, implicit, pentru sociatatea noastră.

Dar, dincolo de aceste dileme filosofice, cât de importantă este cunoaşterea? Studiile dar şi experienţele din jurul nostru, ne arată că în marea majoritate a situaţiilor este important să posedăm cunoştinţe de bază din domenii precum: comunicare, lingvistică, biologie, matematică, fizică, chimie, psihologie etc. Pentru că o anumită bază de informaţii din aceste domenii ne ajută să ne structurăm mai facil dezvoltarea personală prin crearea unor mecanisme utile de adaptare şi rezolvare de provocări existenţiale. Această cultură generală ne va permite dezvoltarea unor abilităţi de conştientizare, aprofundare, integrare, dezvoltare, emancipare, relaţionare. În esenţă acesta e rolul şcolii… Dar cât timp este valabil bagajul de cunoaştere generală pe care l-am achiziţionat din instituţiile de învăţământ?! Sau pentru o şi mai bună dezvoltare cât ar trebui să ştie fiecare dintre noi? Cu atât mai mult cu cât, dincolo de voinţa sa, un om nu poate şti tot ceea ce poate fi cunoscut, deoarece are anumite limite biologice şi temporale.

Întotdeauna omul a căutat să înveţe mai mult, mai bine, mai intens în anumite perioade, tocmai, pentru a crea, a decide, a acţiona. Dar nici asta nu e îndeajuns. Şi de fapt cel mai important lucru este că ne putem „conecta” cunoaşterea personală cu cea a altor oameni. Pentru o cunoaştere cât mai adecvată la provocările vieţii cotidiene, fiecare om are nevoie de alţi membrii ai comunităţii din care face parte. Pentru că, din perspectiva cunoaşterii, omul se raportează la colectivitatea sa prin două aspecte esenţiale: de beneficiar al cunoştinţelor dobîndite de societate (el învaţă şi îşi asumă instruirea) şi de promotor de cunoştinţe (el completează informaţiile existente şi educă mai departe). Astfel, noi toţi contribuim efectiv, în manieră proprie, atât la deţinerea cunoaşterii cât şi la creşterea ei. Din acest motiv specia umană este unică, fiind capabilă de un mod specific de păstrare, transmitere, dar şi completare şi adaptare a cunoaşterii.

Astăzi nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne-am reasumat, împreună, mai intens procesul cunoaşterii!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!